Şcoala traversează actualmente o perioadă dificilă. Riscul de a lipsi
localităţile R. Moldova de lumina spirituală este din ce în ce tot mai mare. Pe
cât de toleranți privim scuzele economiei care nu acceptă şcoli mici, cu copii
puţini pentru a fi economi cu bugetele statului, pe atât de pregnantă şi ostilă
este privirea noastră faţă de lipsa educaţiei formale în localităţile ţării.
Şcoala dintotdeauna a constituit cel mai înalt cămin cultural în toate
localităţile. Asemeni opaiţului care ardea atunci când nu exista iluminarea
electrică, ca simbol al speranţei, astfel şi şcoala, cât de mică nu ar fi, ea
este speranţa zilei de mâine. Suntem neputincioşi în faţa realităţii şi
spirituali la maximum.
Liniştea socială este tulburată de migraţia, care face ravagii. Pe de o
parte oamenii cu mândrie susţin vecinii care pleacă, spun că sunt gospodari şi
trăiesc bine. Au ridicat case, au făcut
reparaţii, au pavat drumurile adiacente casei, au trimis bani acasă pentru
îngrijirea copiilor. Iar apoi au pus lacăt casei europene, şi-au luat copiii,
pe mama, care a îngrijit de copii şi au plecat înapoi, acolo de unde sursa de
venit este mai stabilă.
Începuturile au fost dificile pentru toţi emigranţii noştri. Au îndurat
umilinţa, însă fiind stabiliţi legitim au înţeles că trăiesc într-un spaţiu prietenos, menţionând că,
totul este făcut pentru oameni: cultura, regulile, societatea. Acasă sunt
irascibili la tot: iluminarea proastă a străzilor, cozile obositoare de la
medic, atitudinea agresivă a funcţionarilor în divers instituţii de stat,
pieţele murdare, unii oamenii obosiţi de pe străzi, troleibuzele gălăgioase,
microbuzele confuze. Acestea crează dificultăţi şi îngrijorări.
De fapt, dacă analizăm cazul, oamenii se întorc acolo, unde stau în gazdă,
unde apartamentul sau casa este închiriată, unde cu tot cu mama şi copiii
împart câţiva metri pătraţi. Sigur, patria şi liniştea este acolo unde e
familia. A fost imprevizibil valul de exoduri europene, acum 15 ani. Cu toţii
am aşteptat ca mamele noastre, surorile, verişoarele plecate, să se întoarcă cu
bani, să-şi cumpere aici case, apartamente, să-şi facă reparaţii şi ţara să
prospere. Am aşteptat ca elevii noştri să spună cu bucurie într-o zi: a venit mama şi nu mai pleacă.
Realitatea este însă alta. Elevii noştri vin şi ne comunică despre faptul că
mama a venit şi mă ia în Italia, Spania, Franţa, Portugalia etc.
Ei ne comunică despre plecarea lor pentru totdeauna. Ei ne anunţa că pleacă
acolo unde totul este făcut pentru oameni. Ei spun că acolo îi aşteaptă o şcoală prietenoasă, că
vor avea condiţii mai bune, că viaţa lor într-o altă ţară este mai valoroasă.
Ce ne facem acum? Am rămas fără elevi, şcoala se închide, pentru că lumea fuge
acolo unde este mai bine.
Misiunea noastră a celor care suntem în grija educaţiei este să realizăm
demersuri practice în ideea susţinerii copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi,
să insistăm asupra formării conştiinţei patriotice, care asemeni icebergului
are o parte ascunsă. Sunt sigură, prin insistenţa noastră vom reuşi să sădim în
sufletele copiilor acea dorinţă de a se
întoarce înapoi, promovând acasă valorile bune ale culturilor europene.
Zilnic comunicarea noastră cu elevii şi părinţii lor trebuie să fie
convingătoare. Poate ar fi cazul să nu inferiorizăm prin situaţii anecdotice
poporul nostru, ci să-l valorificăm oriunde suntem, să spunem despre Moldova ca
fiind o ţară de vis, enigmatică, cu tradiţii, cu oameni gospodari, cuminţi,
educaţi, răbdători. Să transmitem dorinţa copiilor dorinţa de a fi aşteptat
acasă în Moldova oricând. Mai mult, prin lecţiile noastre să ajungem la inima
copilului, spunându-i cât de mult are nevoie ţara lui de el acasă, că plecarea
peste hotare are scopul de revenire şi îmbogăţire cu noi elemente a baştinei.
Mesajul meu este posibil mai puţin convingător şi deocamdată optimist.
Recunosc, dacă aş fi ispitită vreodată să trăiesc într-o ţară europeană,
probabil discursul meu ar fi mai mult retoric şi nu atât de optimist.
Fragment din cartea Școala fără profesor?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu