miercuri, 14 octombrie 2015

SĂ NU STINGEM LUMINA sau MIGRAŢIA ŞI DESTINELE ŞCOLII


Şcoala traversează actualmente o perioadă dificilă. Riscul de a lipsi localităţile R. Moldova de lumina spirituală este din ce în ce tot mai mare. Pe cât de toleranți privim scuzele economiei care nu acceptă şcoli mici, cu copii puţini pentru a fi economi cu bugetele statului, pe atât de pregnantă şi ostilă este privirea noastră faţă de lipsa educaţiei formale în localităţile ţării. Şcoala dintotdeauna a constituit cel mai înalt cămin cultural în toate localităţile. Asemeni opaiţului care ardea atunci când nu exista iluminarea electrică, ca simbol al speranţei, astfel şi şcoala, cât de mică nu ar fi, ea este speranţa zilei de mâine. Suntem neputincioşi în faţa realităţii şi spirituali la maximum.
Liniştea socială este tulburată de migraţia, care face ravagii. Pe de o parte oamenii cu mândrie susţin vecinii care pleacă, spun că sunt gospodari şi trăiesc bine.  Au ridicat case, au făcut reparaţii, au pavat drumurile adiacente casei, au trimis bani acasă pentru îngrijirea copiilor. Iar apoi au pus lacăt casei europene, şi-au luat copiii, pe mama, care a îngrijit de copii şi au plecat înapoi, acolo de unde sursa de venit este mai stabilă.
Începuturile au fost dificile pentru toţi emigranţii noştri. Au îndurat umilinţa, însă fiind stabiliţi legitim au înţeles că trăiesc  într-un spaţiu prietenos, menţionând că, totul este făcut pentru oameni: cultura, regulile, societatea. Acasă sunt irascibili la tot: iluminarea proastă a străzilor, cozile obositoare de la medic, atitudinea agresivă a funcţionarilor în divers instituţii de stat, pieţele murdare, unii oamenii obosiţi de pe străzi, troleibuzele gălăgioase, microbuzele confuze. Acestea crează dificultăţi şi îngrijorări.
De fapt, dacă analizăm cazul, oamenii se întorc acolo, unde stau în gazdă, unde apartamentul sau casa este închiriată, unde cu tot cu mama şi copiii împart câţiva metri pătraţi. Sigur, patria şi liniştea este acolo unde e familia. A fost imprevizibil valul de exoduri europene, acum 15 ani. Cu toţii am aşteptat ca mamele noastre, surorile, verişoarele plecate, să se întoarcă cu bani, să-şi cumpere aici case, apartamente, să-şi facă reparaţii şi ţara să prospere. Am aşteptat ca elevii noştri să spună cu bucurie într-o zi: a venit mama şi nu mai pleacă. Realitatea este însă alta. Elevii noştri vin şi ne comunică despre faptul că mama a venit şi mă ia în Italia, Spania, Franţa, Portugalia etc.
Ei ne comunică despre plecarea lor pentru totdeauna. Ei ne anunţa că pleacă acolo unde totul este făcut pentru oameni. Ei spun  că acolo îi aşteaptă o şcoală prietenoasă, că vor avea condiţii mai bune, că viaţa lor într-o altă ţară este mai valoroasă. Ce ne facem acum? Am rămas fără elevi, şcoala se închide, pentru că lumea fuge acolo unde este mai bine.
Misiunea noastră a celor care suntem în grija educaţiei este să realizăm demersuri practice în ideea susţinerii copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi, să insistăm asupra formării conştiinţei patriotice, care asemeni icebergului are o parte ascunsă. Sunt sigură, prin insistenţa noastră vom reuşi să sădim în sufletele copiilor acea dorinţă  de a se întoarce înapoi, promovând acasă valorile bune ale culturilor europene.
Zilnic comunicarea noastră cu elevii şi părinţii lor trebuie să fie convingătoare. Poate ar fi cazul să nu inferiorizăm prin situaţii anecdotice poporul nostru, ci să-l valorificăm oriunde suntem, să spunem despre Moldova ca fiind o ţară de vis, enigmatică, cu tradiţii, cu oameni gospodari, cuminţi, educaţi, răbdători. Să transmitem dorinţa copiilor dorinţa de a fi aşteptat acasă în Moldova oricând. Mai mult, prin lecţiile noastre să ajungem la inima copilului, spunându-i cât de mult are nevoie ţara lui de el acasă, că plecarea peste hotare are scopul de revenire şi îmbogăţire cu noi elemente a baştinei.

Mesajul meu este posibil mai puţin convingător şi deocamdată optimist. Recunosc, dacă aş fi ispitită vreodată să trăiesc într-o ţară europeană, probabil discursul meu ar fi mai mult retoric şi nu atât de optimist. 

Fragment din cartea Școala fără profesor?!

Măria sa, spiritul creativ!

Dumitru MIRCEA, redactor-şef revista Roua stelară  în dialog cu Mariana Marin

D.M. Doamnă Mariana, aţi produs o impresie puternică asupra mea, atât prin frumuseţe fizică, cât şi prin inteligenţă, însumi cunoscându-vă prima dată la Conferinţa naţională a învăţătorilor. A fost un eveniment remarcabil, demn de a fi preluat ca model şi de altă lume. Povestiţi-ne pe scurt despre activitatea Dvs. de ultimă oră.
M.M. A vorbi despre tine însăţi face parte dintr-o lume marcată pe propriul ego, înseamnă a lucra asupra propriei persoane, a te cunoaşte şi a te schimba, poate. Vă mulţumesc pentru provocare!
D.M.   Mersi mult.
M.M.  Am o activitate diversă, însă pasiunea pentru ceea ce fac este legată de ştiinţele educaţiei. În ultimul timp, dar de fapt toată viaţa, împărtăşesc mai multe activităţi simultane.
Funcţia mea  de bază este conferenţiar universitar la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Din preocupările zilnice  fac parte stagiile de formare continuă a cadrelor didactice, mai ţin cursuri la studiile superioare de masterat, iar mai nou am preluat o funcţie interesantă de responsabil pentru doctorat.
D.M. Foarte bucuros să aud.
M.M.  De 5 ani îngrijesc paginile revistelor Învăţătorul Modern, Grădiniţa Modernă şi ediţia rusă a Învăţătorului Modern în calitatea mea de director şi redactor-şef al acestor publicaţii periodice.
D.M. Suntem pe aceeaşi undă, cum se vorbeşte în ultima oră. Iar ceea cea pot să adaug este că e o muncă grea, dar care aduce o mare satisfacţie. Or, noi suntem mereu în căutare de satisfacţie.
M.M. Cum spuneam mai sus, întotdeauna am râvnit să produc schimbare asupra mea, în ipostază de profesoară, pentru că am o amintire şi o experienţă de 15 ani de învăţătoare şi profesoară de limba şi literatura română. Întotdeauna am căutat să mă formez, nu am stopat pentru nici o zi să citesc şi să mă informez în domeniul meu de specialitate. Pentru aceasta am urmat mai multe stagii, inclusiv cel de doctorat, iar în 2009 Consiliul Naţional de Atestare şi Acreditare mi-a conferit titlul de doctor în pedagogie.
Iată că în aceste căutări, am mai găsit una. E vorba de Asociaţia Generală a Învăţătorilor pe care am fondat-o în 2010 cu un grup de colegi creativi, energici şi care au crezut în năzuinţele mele.
D.M. Ce ne puteţi spune despre familie?
M.M. Familia este universul meu, chiar dacă multora li se creează impresia că mă înec în munca profesională. Am doi băieţi minunaţi, Valentin şi Marius-Vlad, care reprezintă sensul vieţii mele. Sunt elevi în clasa a IX-a şi respectiv clasa a VI-a.  Iar soţul meu este cel care nu m-a împiedicat niciodată să-mi realizez visul şi a răbdat şi e gata să mai rabde năstruşniciile vieţii mele profesionale. Mă mândresc că mi-a oferit un nume de familie original, ce se potriveşte cu prenumele meu, mulţi crezând că este un pseudonim - Marin Mariana.
D.M. Ce este Asociaţia Generală a Învăţătorilor şi ce activităţi desfăşoară?
M.M. Asociaţia este o organizaţie nonguvernamentală, apolitică care îşi desfăşoară activităţile pentru şi cu ajutorul cadrelor didactice.
Misiunea Asociaţiei este de a promova inovaţia şi reforma în educaţie, de a asigura cadrul pentru dezvoltarea personală şi profesională a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, în corelaţie cu standardele profesionale pentru profesiunea didactică, standardele de calitate şi competenţele profesionale, precum şi în conformitate cu politicile şi strategiile naţionale în domeniul educaţiei.
AGIRoMd este un furnizor de formare continuă, desfăşurându-şi activitatea, cu prioritate, pe teritoriul Republicii Moldova. Pe baza acordului de parteneriat cu AGIRo activităţile sunt desfăşurate şi pe teritoriul României.
Asociaţia noastră colaborează şi este parte a centrului de resurse, de inovaţie şi de expertiză în formarea continuă a personalului didactic; este centrul de informare-documentare şi consultanţă pentru personalul din învăţământul preuniversitar. Avem şi funcţia de editare şi difuzare de carte şi publicaţii în domeniul educaţiei. Membrii noştri apreciază cel mai mult faptul că suntem un centru de organizare a activităţilor de petrecere a timpului liber, a excursiilor tematice, a şcolii de vară, a festivităţilor jubiliare.
Cei trei piloni ai noştri sunt: Educaţia, Inovaţia şi Pasiunea. Pentru noi, orice colaborare începe prin sinceritate şi comunicare deschisă. Aşa cultivăm încredere. Ne punem imaginaţia la lucru şi construim viziuni ambiţioase cu privire la viitor. Alegem să investim în ideile care fac diferenţa pentru o lume mai bună, cu oameni mai fericiţi. Investim energie în a gândi lucrurile până la capăt. Apoi le facem până la capăt. Ne păstrăm nemulţumiţi pentru că întotdeauna se poate şi mai bine. Încercăm să ţinem cont de toate implicaţiile şi privim cu responsabilitate contextul mai larg al acţiunilor noastre. Timpul se opreşte atunci când eşti absorbit de ceea ce faci. Alegem proiectele şi rolurile care ne hrănesc pasiunea şi ne valorifică potenţialul. Este important ca fiecare să fie în elementul său, acolo unde pasiunile şi talentele se întâlnesc. Căutăm bucuria şi partea distractivă în tot ceea ce facem.
D.M. Cum apreciaţi Conferinţa naţională? Cum vi se pare  că a decurs şi cine dintre participanţi v-a impresionat?
M.M. Conferinţa naţională este o tradiţie a Asociaţiei noastre, ajunsă la a treia ediţie. În fiecare raion al Republicii Moldova avem sucursale conduse de preşedinţi şi membri ai consiliului raional de organizare. Este Conferinţa la care participă cei mai buni dintre cei mai buni. Vă spun un secret, am preluat acest element de marketing "Asociaţia celor mai buni învăţători", nu neapărat pentru a ne compara cu alţii, dar este o componentă a culturii organizaţionale, or, cei care caută beneficii de la organizaţia noastră au acces interzis. Mă refer la beneficii materiale. Beneficiul constă în spiritualitate, în dorinţa de a fi tot mai bun. Iar ca să fii bun trebuie mai întâi să ştii a împărtăşi. Este o filosofie, probabil mă impun cu ea, dar este un crez al vieţii mele. Cu cât mai mult dai de la tine, cu atât mai mult se face loc pentru ceva nou.
D.M. Cum zicea Tolstoi: Vrei să fii fericit, fericeşte pe alţii!
M.M. Exact. În acest sens, Conferinţa a avut ca scop să dea cât mai mult ca lumea să se întoarcă pasionată la locul de muncă, iar profesia de învăţător, de profesor să le pară din acest moment o haină uşoară.
Desigur, surpriza evenimentului, alături de alocuţiunile colegilor din Republică, a fost Academia "Nicolae Dumitrescu".  Datorită trainerilor Peter-Vlad Ianusevici şi Eugeniu Gîrlă am preluat genericul conferinţei "Misiune, Viziune, Valori." A fost genul de activitate specific întâlnirilor noastre asociative, căci starea de libertate în gândire, creativitatea şi dorinţa de schimbare este comoara noastră comună.
Cu ce m-am ales din acest training eu? Sincer vorbind, dacă până acum încercam marea cu degetul să schimb lumea, acum am aliaţi. Mai mult, am simţit că fiecare participant a fost înaripat să producă schimbarea, să nu aştepte să plouă cu bani, să nu aştepte să cadă ceva din cer gratuit.
D.M. Să cadă mană cerească.
M.M. Bine spuneţi.  Revin. Cum să producă schimbarea? Cu ideile debil frumoase! Ce  exprimare oximoronică! M-a răvăşit de-a dreptul! I-am citat pe băieţi cred că vreo trei zile după Conferinţă. Încercam să reproduc întocmai gândurile lui Eugen. Ba chiar căutam o masă să mă aşez pe ea, să fac aceeaşi mimică.
Graţie lui Vlad, am început şi mai mult să-mi iubesc ţara. Cred că fiecare moldovean are un fel de resentiment când se gândeşte la topurile mondiale, căci peste tot suntem în coadă.
Dar şi cu acest prilej interzic apropiaţilor mei să spună bancuri despre moldoveni, unde noi suntem cei de la urmă. De fapt, întotdeauna am spus că îmi văd viitorul doar acasă şi Moldova va fi mereu pentru mine plaiul meu de dor.  Înţeleg că sunt multe de schimbat, înţeleg că avem nevoie de oameni-experţi (ca Peter-Vlad Ianusevici) şi apreciez enorm sacrificiul lui Vlad de a dori să trăieşti în Moldova. Este ca şi cum ar trebui acum să las totul şi să plec într-un sătuc din ţară şi să-mi doresc să aduc electricitate, apă, gaz, mai mult chiar, aer. Dar sunt empatică cu Dl Ianusevici şi întotdeauna am spus că în numele dragostei poţi face multe lucruri superbe. În limba rusă este o zicală: "С милым и в шалаше рай". Nu sunt sigură că pentru Dumnealui este acelaşi lucru, pentru mine însă  - da!
D.M. Ce idei inovatorii au fost enunţate şi ce aşteptaţi de la acţiunile organizate de Asociaţie?
M.M. Ideea inovatoare este în primul rând cea de a-ţi iubi elevii. Vestitul pedagog georgian Şalva Amonaşvili, în tratatul său despre Educaţia umanistă menţionează că fiecare din cei care educă trebuie să dăruiască dragostea discipolilor săi, iar aceştia la rândul lor le vor dărui inima.
Fiecare întâlnire de-a noastră se încheie cu îndemnul de a ne împovăra cu bunătate, aşa cum spune marele Druţă în Povara bunătăţii noastre.
Bunătatea însă o măsurăm şi nu o egalăm cu laissez-faire. Educaţia permisivă este ca şi proverbul mama bună e mama rea, iar mama rea e mama bună.
Dincolo de acest instantaneu spiritual, caracteristic nouă, menţionez că echipa de formatori naţionali ai Asociaţiei noastre este de-a dreptul inovatoare, pentru că majoritatea suntem autori de manuale, autori de curriculum, formatori naţionali, iar schimbarea pe care o produce este acceptată şi cu ea ne alimentăm. Ministerul educaţiei este foarte deschis pentru colaborare cu ONG-urile. Un lucru foarte important. Nu suntem neglijaţi, ba mai mult, facem parte din multiplele comisii naţionale pentru inovaţii. Şcoala prietenoasă copilului, educaţia media, evaluarea pe bază de competenţă, formare de competenţă - acestea şi multe alte lucruri roiesc gândurile inovaţiilor noastre.
D.M. Care a fost necesitatea creării unei asemenea Asociaţii şi, în context, cum evaluaţi învăţământul de azi.
M.M. Asociaţia este un fel de respiro. Noi activăm ca efectul placebo în medicină. Pacienţilor le dai o pastilă şi le spui că durerea de cap le va trece. De fapt acea pastilă este un cub de zahăr fără efect medicamentos. Dar durerea de cap trece. A acţionat puterea autosugestiei.
Cam asta se întâmplă aici. Colegii noştri au activităţi la nivel de sucursale în fiecare lună, pe data de 3 la ora 3 (15). De fiecare dată se inspiră unul pe altul şi se încurajează. De fiecare dată se conving că deşi haina noastră de dascăl este grea, nicidecum nu putem spune că suntem bieţi şi săraci. Probabil, sunt idei debil frumoase să spui că un profesor vine la şcoală nu pentru a face bani, ci pentru a-i cheltui. Dar asta e realitatea! Noi nu aducem acasă, dar ducem de acasă. Şi este firesc, altfel de mult am fi lucrat pe undeva în Europa, schimbându-ne vocaţia pe curăţenii generale în casele europenilor.
Noi spunem că suntem cei mai buni pentru că ne dorim calitate, iar cel mai bun poate fi fiecare.
D.M. Ce trebuie de făcut ca să avem o generaţie tânără cât mai cultă, dar şi mai pregătită de viaţă?
M.M. Generaţia cât mai cultă o putem obţine doar pe calea persuasiunii. Nu poţi fi violent, nu poţi blama, nu poţi eticheta aceşti copii, tineri minunaţi. Eu fac parte din generaţia în care convenţia pentru drepturile copilului se scria de-abia. Am avut parte de o societate educativă în care toţi se lăudau câte curele au primit, de câte ori au fost jigniţi la şcoală. Desigur, am avut şi unii profesori, care au crezut în noi şi ne-au încurajat mereu şi ne-au convins prin propriul comportament, prin propriul model.
Am stăruit mereu să fiu model elevilor/studenţilor, azi cursiştilor mei. Am încercat să-i conving muncind mult asupra mea. Am încurajat lectura nu cu imperative, dar citind în faţa lor. Întotdeauna zburam către elevii mei ştiind că ei vor spune: "Doamna profesoară, am învăţat pentru că m-aţi provocat"  sau „Ştiţi, Doamna Profesoară, îmi este atât de ruşine că nu am reuşit să învăţ. Dar promit că voi învăţa neapărat.” Niciodată nu i-am certat că nu au reuşit. Întotdeauna am fost empatică şi le-am oferit ajutor, ori de câte ori a fost nevoie. 
Poate aşa ar trebui să procedeze fiecare profesor.
Există o problemă în sistemul nostru: profesorii sunt obosiţi, iar din acest motiv sunt irascibili, unii violenţi verbal, alţii agresivi. Este lupta pentru existenţă. De dragul familiei, unii îşi iau prea mulţi saci de cărat, la ore mă refer. Iar din această cauză nu reuşesc să se uite câteodată în sufletul lor. Nu au timp! Această stare de urgenţe permanente ne distrug menirea de a fi buni, de a f toleranţi, de a iubi!
D.M. Am descoperit că scrieţi. Drept dovadă e cartea Didactica lecturii. Care sunt performanţele în acest domeniu?
M.M. Nu am scris niciodată pentru un anumit număr de publicaţii, nu am scris niciodată pentru o listă de publicaţii, nu am scris niciodată şi nici voi scrie vreodată pentru a arăta cât de deşteaptă sunt. Am scris şi voi scrie pentru că asta a cerut starea mea de spirit. Desigur, fără inspiraţie este dificil. Am nevoie veşnic de ea. Mă inspiră multe lucruri, copiii, dragostea, oamenii din jur, timpul de afară neapărat însorit, mă inspiră muzica, multă muzică!
Iar aceste inspiraţii au dat naştere la cele peste o sută de publicaţii în domeniul educaţiei, cele mai multe fiind dedicate educaţiei literar-artistice, fiind de formaţie specialist  în litere (literatura română). Am scris mai mult piese curriculare: manuale, caiete, cărţi de lectură, dar şi publicaţii ştiinţifice: curriculum, tot felul de standarde, referenţiale de evaluare etc.
D.M. Care e starea de spirit atunci când creaţi?
M.M. Îndrăgostită de lume! Lupt cu mine însămi, dar este o luptă cu inerţia. Inspiraţia mea vine atunci când sunt apreciată. Sunt atât de dependentă de laude. Nu pot fără ele. Însă este un secret şi nu aş vrea să-l ştie toţi. (Doamna Marin zâmbeşte!)
D.M. Dar nu vă faceţi griji. Laudele sporesc talentul, spunea Ovidiu.
M.M. Mă bucur.
D.M. Ce înseamnă cartea în viaţa omului, cu atât mai mult în viaţa unui tânăr?
M.M. Cartea este ca un accesoriu, ca o piesă vestimentară. Spune ce carte citeşti şi-ţi voi spune cine eşti!
D.M. Cum aţi stabilit colaborarea cu AND şi ce însemnătate îi acordaţi?
M.M… Colaborarea cu AND am stabilit-o prin colega Angela Cutasevici, care are aceeaşi desinenţă cu Vlad Ianusevici. Asemănare izbitoare! Ea ne-a recomandat să-l invităm şi nu am ezitat. Am analizat oferta Dumnealor şi în aceeaşi zi l-am contactat pe Vlad. Ne cunoaştem de vreo lună, dar am impresia că întotdeauna a existat această colaborare. Deschiderea şi entuziasmul pe care îl avem asemănător, scrie un viitor bun pentru noi. La Conferinţă am semnat şi o convenţie în cadrul proiectului de parteneriat internaţional pentru educaţie "Academia Învăţătorului Modern". Sperăm să fim o echipă bună. Sperăm să ne întâlnim şi în alte activităţi, iar unde va fi nevoie să punem şi noi umărul în activităţile AND, pe baza voluntariatului nostru - să o facem necondiţionat.
Acum, sunt invidioasă (plăcut) pe Vlad, după ce am aflat geneza Academiei „Nicolae Dumitrescu”. De ce spun asta? Pentru că numele Academiei este numele bunicului său care a fost învăţător. Un mare dascăl a fost acest bunic, dacă a ştiut să-şi educe astfel copiii şi nepoţii încât aceştia să-i continue  crezul. Şi ai mei bunei dinspre mamă au fost profesori. Bunica – învăţătoare, iar bunicul profesor de matematică. Iată că şi eu, inspirată fiind de ideea lui Vlad, aş putea spune că voi continua ceea ce bunii mei au început cândva – Academia lui Ilie şi Maria Buzu.
Bunica mea, sărmana, până a aduce pe lume copii, aducea elevii şcolii şi îi spăla, îi îngrijea şi îi învăţa să citească. Cred că era un fel de Academie a sufletului. Nu i-am prins în viaţă pe bunicii mei să-i văd învăţători, dar cred că acesta îmi este rostul, să continui ceea ce şi-au dorit buneii.
D.M. Foarte frumos. Recunosc, aceste confesiuni mă aduc la lacrimi. Dar, cu cine mai colaboraţi şi care sunt succesele de care vă bucuraţi cel mai tare?
M.M. De fapt Asociaţia noastră s-a născut într-o colaborare, de aceea avem şi un nume original Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, filiala din Republica Moldova. În anul 2008, la Bucureşti am participat la înaltul for, Congresul Învăţătorilor din România şi învăţătorilor români de peste hotare.
Acolo am iniţiat un parteneriat cu Dl Viorel Dolha, preşedintele AGIRo, învăţător din Arad.
Am purtat câţiva ani acest vis de a avea o asociaţie profesională. După ce am tot visat, ne-am aşezat şi am pregătit pachetul de acte, iar ulterior l-am înregistrat la Ministerul Justiţiei. În România, AGIRo  este un brand profesional, iar acestora li se alătură toate organizaţiile de învăţători acolo unde sunt români. Avem acord de colaborare încheiat cu colegi din Serbia, Cernăuţi, cadre didactice din Viniţa, din regiunea Odesa. În România avem stabilite colaborări cu toate filialele, iar anual ne întâlnim cu partenerii noştri la Congresele Învăţătorilor care au loc la Bucureşti, la Constanţa, la Slatina, la Buşteni, la Amara.
D.M. Aţi aflat câte ceva şi de revista noastră, pe care am prezentat-o la Conferinţă. Ce le-aţi putea dori cititorilor noştri?
M.M. Vreau să vă spun că vă simt peregrinările, ştiu cât de dificil e să gândeşti, să aduni, că corectezi şi să editezi. Dar ceea ce e important în această activitate este descoperirea. Descoperi oameni talentaţi. Misiunea Dvs. este de a promova aceşti oameni/omuleţi  ai culturii, ai literaturii, de a le da aripi. Doresc ca cititorii revistei Roua stelară să devină încrezători în forţele lor şi să le prospere gândurile de a schimba lumea, începând cu mica Moldovă.
Iar echipei redacţionale îi doresc longevitate, undă verde şi cât mai mulţi abonaţi.
D.M. Vă mulţumesc.
M.M. Şi eu vă mulţumesc

 Aprilie, 2014
Fragment din cartea Școala fără profesor?!

PROFESORII RĂGUŞIŢI


În primele săptămâni şcolare se aud mai multe Doamne profesoare răguşite. Boala profesională, desigur! Stimaţi Domni, scuzaţi, nu v-am auzit niciodată răguşiţi! :)))
Poate ar fi bine să încercăm să vorbim mai puţin şi să inspirăm mai mult. Să ne facem pauze vocale cât mai multe, în proporţii de 30% voce şi 70 % tăcere.
Metoda cea mai bună pentru a pregăti o lecţie în care să vorbeşti mai puţin este cea bazată pe autonomie. Autonomia elevilor! Proiectul lecţiei trebuie să fie construit foarte bine din timp ca să poţi vorbi mai puţin.
O concluzie simplă: Proiectarea eficientă este salvarea noastră! O proiectare centrată pe activități de grup, pe sarcini de instruire reciprocă a învățării. Atunci când apar multe întrebări, învățăm elevii să se ajute reciproc, arătăm cine poate răspunde în locul nostru.
Lecția modernă este concepută  altfel decât profesorul să fie aducător de  informații, sau să joace rolul de prezentator TV.
Profesorul este cel care monitorizează învățarea independentă sau reciprocă a elevilor. A monitoriza înseamnă a răspunde la întrebările elevilor sau a pune întrebări facilitatoare, astfel încât elevul să aibă satisfacția descoperirii. Sensul cuvântului moderator este cel mai binevenit profesorului modern, căci în ipostaza dată el încearcă să proiecteze lecția pe luări de cuvânt.

O lecție fără profesor are multe mijloace didactice, tot felul de fișe, postere, planșe, iar cel mai important este algoritmul de lucru pe care îl poate primi un lider de grup și unde este scris absolut totul ce trebuie să facă elevul timp de o lecție, inclusiv timpul rezervat anumitor activități. 

Fragment din cartea Școala fără profesor?!

DACĂ VĂ PURTAȚI RĂU, VĂ DUC LA GRĂDINIȚĂ!


O istorioară inspirată din aceeași situație cu Vicu. Doamna Învățătoare, aceeași, îi tot sperie pe micii școlărei de clasa 1 că îi duce la grădiniță. Așa cum se procedează deseori când nu mai ai cuvinte începi să sperii!
Vicu, fiind un copil ingenios și curios, într-o bună zi, fiind adus de mama la școală, dispare și nu mai ajunge la sala de clasă. Învățătoarea, îngrijorată o sună pe mama, dar Vicu a intrat pe ușa școlii. Unde să fie? Alarmă în toată instituția. Așa cum școala are și o grădiniță, educatoarea de la grupa preșcolară anunța administrația că are un copil în grupă. Bineînțeles era Vicu. Educatoarea îi spune să se ducă în clasa lui, el refuză și argumentează că vrea să vadă ce sperietoare este grădinița. A venit să cerceteze, pentru că doamna lui îl tot sperie!
Nu știu dacă Doamna Învățătoare a înțeles ceva din situația dată, e cert însă că Vicu ar alege cu drag grădinița! Nu se teme să fie mare printre cei mici, ba mai mult, îi place!
Fragment din cartea Școala fără profesor?!



CE AI, DOAMNĂ?


O istorie recentă m-a pus pe gânduri. Nepoțelul unui coleg, Vicu (să-i zicem!),  este elev în clasa 1. Așa s-a întâmplat că are o doamnă învățătoare cam irascibilă. Îi tot cicălește, strigă, uneori nici nu se uită în ochii elevilor, ai impresia că vorbește de una singură și de fapt nici nu contează ce spune. Încearcă să obțină liniște cu țipete! Continuă cam vreo două luni.

E clar,  doamna cu multe amintiri, probabil, a mai pierdut ceva răbdare de-a lungul anilor. Acum elevii sunt ca niște piese de șah pe care le tot mută dintr-o parte în alta și le spune că au greșit!

Impresionant acest copil! Tare își dorea o învățătoare care să-l mângâie, care să-i arate ceva ingenios, care să-l facă să construiască ceva!
Nu a răbdat băiatul și într-o zi, când Doamna era plină de emoții, ieși în fața Dânsei și o întrebă:
- Ce ai, Doamnă? S-a întâmplat ceva? De ce țipi la noi?

  Dacă aș fi elevul, aș fi adăugat: Suntem oare surzi? În clasă e liniște doar! Am putea să facem ceva ca să fiți fericită? Am putea noi, așa mici și drăgălași cum suntem să vă schimbăm? Am putea să vă aducem un zâmbet cumva?

Câteodată uităm, de fapt, pentru ce suntem în fața elevilor. Ne facem oare jobul?

Vă doresc să aveți câte un Vicu, care să vă întrebe mereu: Ce ai, Doamnă?

P.S. În experiența mea, am avut câteva  zile de emoții descrise mai sus. Dar nu am avut un Vicu, care să mă întrebe Ce ai, Doamnă?


Fragment din cartea Școala fără profesor?!

OF, COPIII ACEȘTIA!?


„Generația de copii noi este alta decât celelalte”. Tot mai des auzim de la profesori un oftat precum că elevii de azi sunt greu educabili, că nu te ascultă, că sunt libertini, că își cunosc prea mult drepturile, că sunt nerespectuoși cu profesorii, că răspund înapoi, că fac ce vreau etc. După caracteristicile făcute azi, vreo 20 de ani în urmă am fi putut avea școli speciale mai multe decât școli normale. Diagnosticul ar fi fost copii cu delicvență juvenilă. Dar, acesta este un mit creat din imposibilitatea schimbării.
Ce frumos spus că sunt libertini! Libertatea este o caracteristică a societății bazată pe cunoaștere. Cum poți să cunoști fiind constrâns sau mereu pus în rame de reguli? Regula trebuie stabilită constructiv și nu impusă!
Nu te ascultă? Ce oare? Posibil niște comenzi! Este 1 septembrie și Doamna Învățătoare de clasa 1 începe dresajul. Poziția corectă în bancă, mersul pe culoar, ridicatul în picioare atunci când intră la lecție un oaspete (apropo, ce caută oaspetele în timpul lecției?). Continuă lecțiile de dresaj prin ridicatul mâinii, cu explicarea că răspunsul trebuie să fie deplin, că mai întâi vorbește învățătoarea apoi copilul... etc. În toate acestea lipsește ceva. Încercăm  să prășim un ogor cu sapa.
Copiii de azi sunt mai rapizi decât avioanele, deci nu putem să lucrăm cu metode vechi uneori sovietice și să educăm generații noi.
Copiii de azi de la naștere cunosc butonul F5, iar noi mergem la cursuri de formare profesională continuă de vreo 2 săptămâni pentru fiecare buton. Deci, mă întreb cum poate un profesor care nu se adaptează cerințelor generației de copii să activeze în școală?
Metoda centrală de educație a copiilor de azi este persuasiunea. Pentru a fi persuasiv trebuie să fii un profesor carismatic, să te faci auzit, să inspiri copilul, să-l faci curios, să fii inteligent emoțional, să zâmbești cât mai des. Orice teoremă poate fi învățată ușor dacă știi să-l convingi pe copil!
Am întâlnit copii și adolescenți de azi mai deștepți decât unii profesori. Aveam impresia că explicându-le vreo 2 ore structura simplă a lecției, ar putea fără complicații să fie mai bun decât un profesor.
Sunt atât de inspirată și cred în copiii de azi încât devin și mai optimistă! Cunosc bine limbile străine, sunt comunicabili, sunt curioși. Nu există copii răi, există metode greșite de educație. Există profesori care nu acceptă să-și schimbe atitudinea față de viață, față de noile orientări ale psihologiei. Există profesori, care vin la școală pentru un salariu, așa mic cum e. Mă tem să mă gândesc că ei vor mai mult.

Deci, generația de copii nu este grea educabilă. Noi suntem greu de schimbat. E timpul, altfel cine știe, vine o revoluție a copiilor și Școala va rămâne cu-adevărat fără profesori!

Fragment din cartea Școala fără profesor?!

duminică, 11 octombrie 2015

Bucuria muncii împlinite!




























A apărut o eroare în acest obiect gadget