O istorie recentă m-a pus pe gânduri. Nepoțelul unui coleg, Vicu (să-i zicem!), este elev în clasa 1. Așa s-a întâmplat că are o doamnă învățătoare cam irascibilă. Îi tot cicălește, strigă, uneori nici nu se uită în ochii elevilor, ai impresia că vorbește de una singură și de fapt nici nu contează ce spune. Încearcă să obțină liniște cu țipete! Continuă cam vreo două luni.
E clar, doamna cu multe amintiri, probabil, a mai pierdut ceva răbdare de-a lungul anilor. Acum elevii sunt ca niște piese de șah pe care le tot mută dintr-o parte în alta și le spune că au greșit!
Impresionant acest copil! Tare își dorea o învățătoare care să-l mângâie, care să-i arate ceva ingenios, care să-l facă să construiască ceva!
Nu a răbdat băiatul și într-o zi, când Doamna era plină de emoții, ieși în fața Dânsei și o întrebă:
- Ce ai, Doamnă? S-a întâmplat ceva? De ce țipi la noi?
Dacă aș fi elevul, aș fi adăugat: Suntem oare surzi? În clasă e liniște doar! Am putea să facem ceva ca să fiți fericită? Am putea noi, așa mici și drăgălași cum suntem să vă schimbăm? Am putea să vă aducem un zâmbet cumva?
Câteodată uităm, de fapt, pentru ce suntem în fața elevilor. Ne facem oare jobul?
Vă doresc să aveți câte un Vicu, care să vă întrebe mereu: Ce ai, Doamnă?
P.S. În experiența mea, am avut câteva zile de emoții descrise mai sus. Dar nu am avut un Vicu, care să mă întrebe Ce ai, Doamnă?
Fragment din cartea Școala fără profesor?!
E clar, doamna cu multe amintiri, probabil, a mai pierdut ceva răbdare de-a lungul anilor. Acum elevii sunt ca niște piese de șah pe care le tot mută dintr-o parte în alta și le spune că au greșit!
Impresionant acest copil! Tare își dorea o învățătoare care să-l mângâie, care să-i arate ceva ingenios, care să-l facă să construiască ceva!
Nu a răbdat băiatul și într-o zi, când Doamna era plină de emoții, ieși în fața Dânsei și o întrebă:
- Ce ai, Doamnă? S-a întâmplat ceva? De ce țipi la noi?
Dacă aș fi elevul, aș fi adăugat: Suntem oare surzi? În clasă e liniște doar! Am putea să facem ceva ca să fiți fericită? Am putea noi, așa mici și drăgălași cum suntem să vă schimbăm? Am putea să vă aducem un zâmbet cumva?
Câteodată uităm, de fapt, pentru ce suntem în fața elevilor. Ne facem oare jobul?
Vă doresc să aveți câte un Vicu, care să vă întrebe mereu: Ce ai, Doamnă?
P.S. În experiența mea, am avut câteva zile de emoții descrise mai sus. Dar nu am avut un Vicu, care să mă întrebe Ce ai, Doamnă?
Fragment din cartea Școala fără profesor?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu