luni, 30 iulie 2012

ULTIMA LECŢIE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA LECŢIE DE RĂZBOI



Închei lectura romanului Cafeneaua Pas–Parol de Matei Vișniec și mă cufund într-o altă lectură atât de populară în acești ani - Romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija. O stare de evadare mă încearcă în primele pagini dedicate intelectualității basarabene. Pe de o parte, încă nu am răspuns, dacă poate un intelectual să se salveze pe sine și să salveze lumea, așa cum caută acest răspuns Epaminonda Bucevschi, Manase Hamburda și Mihail Iorca – eroii lui Vișniec. Meditația despre rolul intelectualului în vremuri de haos este punctul de tangență între două situații narative absolut diferite. 
Mă desprind așadar de la lectura literal-enigmatică a Cafenelei, chiar dacă mi se invocă o aceeași transformare a eroilor în marionete, și intru într-un spațiu real, spațiu în care te regăsești prin istoria pe care o cunoaștem și nu prea, de la bunei și părinți.
Rătăcirea în Siberia a unui intelectual basarabean, un profesor pe nume Ulmu, domină gândurile mele pline de întrebări. O groază te cuprinde la simplul gând că, un intelectual poate distruge omenirea, așa cum se percepe prin omnisciența locotenentului Kudreavțev. Individul este indignat de profesia oamenilor care stăpânesc arta oratorică, așa cum erau cărturarii din penitenciar. O consideră inutilă și crede că lumea ar pieri dacă toți ar gândi și nimeni nu ar munci. 
Un profesor care predă arta cuvântului prin poezia lui Eminescu își scrie un destin tragic prin propria simțire. Portretul poetului fusese aruncat undeva după catedră și înlocuit cu cel al dictatorului Stalin. Elevii săi, cei pe care El i-a învățat, cei cărora le-a sădit în suflet dragostea de neam, limbă și aproapele său - ajunse să demonstreze prin comportament atitudinea față de literatură, față de marele Eminescu. De fapt, tot ei au scris destinul profesorului, căci portretul lui Stalin a ajuns undeva după catedră, iar al lui Eminescu în fața clasei. Pentru aceasta, copiii au avut a gândi dacă a fi om în viață este o artă sau un destin. Le-a predat ultima lecție de dragoste care fusese întâia lecție de război moral în viața sa. 
Una din temele pentru acasă propusă elevilor a fost definirea dragostei. Nu a priceput Domnul profesor că, o tema dată elevilor săi este în primul rând o temă dedicată propriilor căutări. Ca să cunoști tema pe care ai a o preda elevilor, nu poți veni nepregătit. Și nu e destul să citești undeva ce înseamnă iubirea. Trebuie să o încerci.
Tot Eminescu avea să fie cel care o adusese pe Maria Răzeșu în Siberia. Mai exact - o carte împrumutată de profesor uneia dintre cele mai silitoare eleve, mai târziu soție și mamă a fiului său. Fata zveltă, năltuță, cu gâțe negre, lungi nu a vrut să scoată din Biblie dragostea, propunându-și să străbată mii de ani spre steaua care a răsărit în viața ei. Calea atât de lungă era cea spre Kolâma - un nume împletit din durere, lacrimi, moarte și destine, acolo unde omul lasă orice speranță.
Intru într-o lectură decodată prin cuvântul spus flexibil de marele poet, acum și excelent romancier. Orfelinatul, cel care mă cheamă în cartea scriitorului, are să-mi facă legătură cu fiece pagină pe care urmează să o citesc.
Chiar dacă unele pagini le citesc pe plajă, la mare, acolo unde sufletul se îngână cu fericirea, iar valurile deschid pagini noi ale vieții, tragismul fiecărei pagini nu mă lasă să las cartea. O citesc cu pasiune. Vin de la mare îngândurată. Un băiat de vreo 12 ani vede cartea în mâna mea și zice: 
- Doamna Profesoară, citiți romanul Tema pentru acasă? 
- Da? 
- L-am citit! E de groază! 
Groaza mă ţine în suspans cu fiecare întâmplare. De fiecare dată credeam că eroii nu mai scapă, deși tragic am pierdut-o pe Maria Răzeșu.
Lectura la final. În sfârșit: tema pentru acasă. În școală era întuneric. Pătrunseră pe coridoarele largi, scufundate în beznă. Iată aici studiase clasa a douăsprezecea. Imaginea vizuală se intensifică din ce în ce, iar sufletul crește ca o pâine: A deschis ușa și, dibuind a întins mâna către întrerupător, pe care îl apăsase demult nu o singură dată. Se afla la locul lui vechi.
L-a atins și…
…în încăpere s-a făcut lumină. 
Profesorul Ulmu descoperi, brusc, incredibil, o clasă plină cu elevi, care stăteau fiecare în banca lui, numai că erau școlari cărunți, oameni maturi, da, da, sunt ei, îi recunoaște…
Întâlnirea cu absolvenții încărunțiți, poate a fost cel mai tare moment al cărții. Lectură și lacrimi. Puternicul cuvânt al scriitorului a restituit cititorului ceea ce a așteptat: prezentarea temelor de acasă, după școala vieții. Ei nu au uitat și, poate viața întreagă care au trăit-o până în întâlnirea cu profesorul lor, au visat această lecție, care le-a rămas ca o datorie de elev, dar și ca o mare răspundere în fața destinului trăit de dascălul lor. 
A fi om – o artă sau destin?! Însuși profesorul și-a dat tema în fața elevilor săi. Bunătatea, sinceritatea, sacrul, profesorului ne fac să îngenunchem în fața acestuia și să conchidem că a fi om este o artă. Să știi să iubești, să speri, să vrei să trăiești chiar dacă trebuie să treci 240 de ani de detenție – iată adevăratele valori umane.
A fi om este și un destin, căci fiecare și-l scrie după cum a fost educat, după cum a fost neamul lui, după cum își îndreaptă cârma vieții.

Mariana MARIN
A apărut o eroare în acest obiect gadget