vineri, 21 septembrie 2012

REGULAMENTUL de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, primar, secundar, special, complementar, secundar profesional şi mediu de specialitate.

Obiectul lecturii matinale l-a constituit Anexa nr.1 la ordinul nr.453 din 31.05.2012 REGULAMENTUL de atestare a cadrelor didactice din învăţămîntul preşcolar, primar, secundar, special, complementar, secundar profesional şi mediu de specialitate. 
Reflecție:
Prima impresie: foarte clar.
Secundo: just.
Tertio: elementul de noutate - creditul, harta creditară, susținerea gradului didactic II în fața comisiei municipale, raionale, schimbări în structura raportului (neesențiale) etc. 
Quatro: salutar: 16. Activităţi de parteneriat cu ONG de profil, activitate de voluntariat 60 ore (2 credite); 8. Pregătirea şi publicarea articolelor ştiinţifice, didactice în reviste de specialitate şi culegeri de articole - 90 ore pentru un articol - 3 credite

Quinto:
Vag, confuz, neclar (se merită de revăzut, de completat): 

Se vor echivala cu 70 de credite profesionale următoarele forme de dezvoltare profesională şi formare continuă: Susţinerea tezei de doctor în ştiinţe pedagogice sau în domeniul de specialitate.

doar o dată la 5 ani poți beneficia de diploma de doctor???????????

ibidem: 

Se vor credita cu 30 de credite profesionale următoarele forme de dezvoltare profesională şi formare continuă:
1. Obţinerea în perioada respectivă a unei noi calificări sau absolvirea unui program de recalificare profesională;
2. Absolvirea studiilor de master în domeniul ştiinţelor educaţiei sau a domeniului de specialitate;


Concluzie: Reiese ca doar o dată la cinci ani poți beneficia de diploma care este conferită pentru toată viața. 

15. Au dreptul la depunerea cererii pentru solicitarea gradului didactic cadrele didactice care întrunesc următoarele condiţii:
a) au studii superioare în disciplina predată conform diplomei de specialitate1/diploma de recalificare;
b) au acumulat numărul necesar de credite profesionale pentru gradul solicitat2;
c) au fost confirmate în funcţie.


Ce se întâmplă cu învățătorii, care de o viață activează la învățământul primar absolvenți ai Colegiilor Pedagogice, care au în diplomă scris: studii superioare incomplete și au ales să realizeze studii superioare la o altă facultate decât învățământul primar, pentru dezvoltarea profesională.

60 % din învățători au această situație.
Acum trebuie să se recalifice.

Oare competența profesională acumulată de-a lungul anilor nu este destulă? Trebuie confirmată printr-un an de studii cu lucrări și teze? Poate, deși mă îndoiesc.

Sunt de acord în cazul în care un învățător a ales să acceadă la studii superioare la ASEM sau Universitatea Agrară, sau Academia de transporturi... Poate la discipline exacte unde nu s-a realizat programul de psihopedagogie, însă ce ne facem cu armata de învățători, care au ales Facultate de Litere, Limbi străine, Istorie?

O recomandare ar fi să se revadă anexele la diplomele superioare și să se constate prezența disciplinelor: psihologie, pedagogie și metodici.

Ce credeți?


Sunt dispusă să gândesc altfel în cazul în care vor apare argumente de convingere.

luni, 30 iulie 2012

ULTIMA LECŢIE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA LECŢIE DE RĂZBOI



Închei lectura romanului Cafeneaua Pas–Parol de Matei Vișniec și mă cufund într-o altă lectură atât de populară în acești ani - Romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija. O stare de evadare mă încearcă în primele pagini dedicate intelectualității basarabene. Pe de o parte, încă nu am răspuns, dacă poate un intelectual să se salveze pe sine și să salveze lumea, așa cum caută acest răspuns Epaminonda Bucevschi, Manase Hamburda și Mihail Iorca – eroii lui Vișniec. Meditația despre rolul intelectualului în vremuri de haos este punctul de tangență între două situații narative absolut diferite. 
Mă desprind așadar de la lectura literal-enigmatică a Cafenelei, chiar dacă mi se invocă o aceeași transformare a eroilor în marionete, și intru într-un spațiu real, spațiu în care te regăsești prin istoria pe care o cunoaștem și nu prea, de la bunei și părinți.
Rătăcirea în Siberia a unui intelectual basarabean, un profesor pe nume Ulmu, domină gândurile mele pline de întrebări. O groază te cuprinde la simplul gând că, un intelectual poate distruge omenirea, așa cum se percepe prin omnisciența locotenentului Kudreavțev. Individul este indignat de profesia oamenilor care stăpânesc arta oratorică, așa cum erau cărturarii din penitenciar. O consideră inutilă și crede că lumea ar pieri dacă toți ar gândi și nimeni nu ar munci. 
Un profesor care predă arta cuvântului prin poezia lui Eminescu își scrie un destin tragic prin propria simțire. Portretul poetului fusese aruncat undeva după catedră și înlocuit cu cel al dictatorului Stalin. Elevii săi, cei pe care El i-a învățat, cei cărora le-a sădit în suflet dragostea de neam, limbă și aproapele său - ajunse să demonstreze prin comportament atitudinea față de literatură, față de marele Eminescu. De fapt, tot ei au scris destinul profesorului, căci portretul lui Stalin a ajuns undeva după catedră, iar al lui Eminescu în fața clasei. Pentru aceasta, copiii au avut a gândi dacă a fi om în viață este o artă sau un destin. Le-a predat ultima lecție de dragoste care fusese întâia lecție de război moral în viața sa. 
Una din temele pentru acasă propusă elevilor a fost definirea dragostei. Nu a priceput Domnul profesor că, o tema dată elevilor săi este în primul rând o temă dedicată propriilor căutări. Ca să cunoști tema pe care ai a o preda elevilor, nu poți veni nepregătit. Și nu e destul să citești undeva ce înseamnă iubirea. Trebuie să o încerci.
Tot Eminescu avea să fie cel care o adusese pe Maria Răzeșu în Siberia. Mai exact - o carte împrumutată de profesor uneia dintre cele mai silitoare eleve, mai târziu soție și mamă a fiului său. Fata zveltă, năltuță, cu gâțe negre, lungi nu a vrut să scoată din Biblie dragostea, propunându-și să străbată mii de ani spre steaua care a răsărit în viața ei. Calea atât de lungă era cea spre Kolâma - un nume împletit din durere, lacrimi, moarte și destine, acolo unde omul lasă orice speranță.
Intru într-o lectură decodată prin cuvântul spus flexibil de marele poet, acum și excelent romancier. Orfelinatul, cel care mă cheamă în cartea scriitorului, are să-mi facă legătură cu fiece pagină pe care urmează să o citesc.
Chiar dacă unele pagini le citesc pe plajă, la mare, acolo unde sufletul se îngână cu fericirea, iar valurile deschid pagini noi ale vieții, tragismul fiecărei pagini nu mă lasă să las cartea. O citesc cu pasiune. Vin de la mare îngândurată. Un băiat de vreo 12 ani vede cartea în mâna mea și zice: 
- Doamna Profesoară, citiți romanul Tema pentru acasă? 
- Da? 
- L-am citit! E de groază! 
Groaza mă ţine în suspans cu fiecare întâmplare. De fiecare dată credeam că eroii nu mai scapă, deși tragic am pierdut-o pe Maria Răzeșu.
Lectura la final. În sfârșit: tema pentru acasă. În școală era întuneric. Pătrunseră pe coridoarele largi, scufundate în beznă. Iată aici studiase clasa a douăsprezecea. Imaginea vizuală se intensifică din ce în ce, iar sufletul crește ca o pâine: A deschis ușa și, dibuind a întins mâna către întrerupător, pe care îl apăsase demult nu o singură dată. Se afla la locul lui vechi.
L-a atins și…
…în încăpere s-a făcut lumină. 
Profesorul Ulmu descoperi, brusc, incredibil, o clasă plină cu elevi, care stăteau fiecare în banca lui, numai că erau școlari cărunți, oameni maturi, da, da, sunt ei, îi recunoaște…
Întâlnirea cu absolvenții încărunțiți, poate a fost cel mai tare moment al cărții. Lectură și lacrimi. Puternicul cuvânt al scriitorului a restituit cititorului ceea ce a așteptat: prezentarea temelor de acasă, după școala vieții. Ei nu au uitat și, poate viața întreagă care au trăit-o până în întâlnirea cu profesorul lor, au visat această lecție, care le-a rămas ca o datorie de elev, dar și ca o mare răspundere în fața destinului trăit de dascălul lor. 
A fi om – o artă sau destin?! Însuși profesorul și-a dat tema în fața elevilor săi. Bunătatea, sinceritatea, sacrul, profesorului ne fac să îngenunchem în fața acestuia și să conchidem că a fi om este o artă. Să știi să iubești, să speri, să vrei să trăiești chiar dacă trebuie să treci 240 de ani de detenție – iată adevăratele valori umane.
A fi om este și un destin, căci fiecare și-l scrie după cum a fost educat, după cum a fost neamul lui, după cum își îndreaptă cârma vieții.

Mariana MARIN

miercuri, 15 februarie 2012


LECTURA ESTE INTERZISĂ?!
Activizarea valorilor contextuale ale mesajului literar
Dr. Mariana MARIN,
cercetător științific, Sectorul Educație Lingvistică și Literară,
Institutul de Științe ale Educației
Motto: Omul se prelungeşte în artă precum arta în om.
  • Evocare. Citesc. Sunt Otilia lui George Călinescu şi trăiesc drama singurătăţii. Explorez viitorul meu care este unul ambiguu, departe de mult visata fericire. Comportamentul meu este derutant. Sunt capabilă de emoţii puternice, trec brusc de la o stare la alta. Sunt copilăroasă şi în acelaşi timp matură, dovedind o grijă maternă faţă de Felix pe care-l protejez ca pe un orfan. Sunt în drept să cred ce vreau despre Otilia, adică despre mine. Pot să mă condamn, dacă nu sunt destul de puternică, or, pot să cred în viitorul meu dacă sunt curajoasă şi plec într-o călătorie la Paris – oraşul maturizării, cel care îmi schimbă viaţa. Păşesc înapoi şi conchid că, eu personajul vieţii mele, care seaman cu Otilia pot să-mi influenţez viitorul, întotdeauna existând o altă şansă, una cu siguranţă fericită. Ies din lumea textului, obiectivez experienţa şi înţeleg că azi este prima zi din restul vieţii mele şi am şansa s-o iau de la început. Datorită Otiliei? Datorită lui Călinescu? Datorită mie, pentru că am ales să citesc.
  • Poate cu greu intru în iluzia că sunt Don Quihote. Şi totuşi sunt personajul lui Miguel Cervantes de Saavedra. Sunt un nobil de la ţară, sărac, dar mândru de titlul meu nobiliar de ,,hidalgo”( în spaniolă ,,hijo de algo”’- fiul unuia care a fost ,,cineva”, om de viţă veche). Sunt cititor pasionat de romane cavalereşti, îmi propun să reînviez instituţia ,,cavalerilor rătăcitori” de odinioară, şi astfel călare pe slăbănogul meu cal, Rocinante, şi însoţit de mucalitul ţăran Sancho Panza ca scutier, pornesc ,,în ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi”. Intrând în lumea romanului spaniol, mă confund cu eroul meu şi nu înţeleg la un moment dacă am un deja vu sau poate e o rutină... Ies mereu înfrânt, suferind tot felul de necazuri şi umiliri, mereu luat în râs de ceilalţi. Şi omul drag, pe alocuri, – prietena, soţia, colega, or, dacă sunt Don Quijote - ţăranca simplă Dulcineea, cum o botezasem chiar eu, nu mă lasă în pace, iar la cavalereştile mele atenţii, ea îmi răspunde crud şi perfid.Mereu mă bat cu morile de vânt, ies din lumea lui Quijote, intru înapoi şi îmi dau seama că nu este nici o diferenţă.Dacă aleg să trăiesc ca el, eroul inimii mele – nu am de pierdut sau poate pierd multe... Eu aleg, cartea continuă cu mine, eu o voi scrie şi astfel prelungesc viaţa romanului, dar şi pe a mea.
  • Metafora personajului este mult prea complicată şi în acelaşi timp simplă, dacă acceptăm să medităm asupra lectorului, lecturii, cărţii şi a artei în general. Cărţile nu sunt periculoase? „Secolul al XVIII-lea a dezvoltat concepţia unei lecturi păcătoase, practică perversă şi ruşinoasă. Romanul a fost denunţat de oamenii bisericii ca fiind imoral, corupător al moravurilor, o lectură inutilă, periculosa in fide („primejdioasă pentru credinţă”), contrară valorilor cu care erau asociate femeile în morala socială: castitatea, fidelitatea, modestia, pudoarea. Făcând din femeie complicea favorită a lui Satan, discursul clerical a demonizat lectura pasională a romanului, obstacol în calea mântuirii sufletului acestor păcătoase Eve cititoare. Procesul de identificare cu personajele romanului face parte din această patologie demoniacă a lecturii.[5]
  • Pe cât de periculoasă este astăzi lectura, în mileniul al treilea? Găsim un răspuns simplu – deloc periculoasă, inofensivă şi paşnică. Pentru simplu motiv că, nu se citeşte! Lectura nu mai este o preocupare comună pentru omenire. Mai degrabă a devenit o metodă pentru care cercetătorii scriu dileme, polemici şi soluţii. Şi încă ceva: sursa cunoaşterii în secolul al XVIII-lea era aproape una exclusivă – cartea. În contemporaneitate cueu afirmi acest lucru. Sursele cunoaşterii au devenit cele informatice, digitale, computerizate, tehnice etc.
  • Totuşi nu sperăm că vom scăpa de carte. Societatea informaţională în care ne aflăm tinde spre era conştiinţei, care este una superioară şi pe care omenirea o poate desăvârşi doar prin artă. Cartea, opera literară, textul literar ca şi elemente ale artei sunt generatoare de resurse psihologice şi educaţionale.
  • Marele Kant afirmă că poezia (=literatura) posedăvalori educaţionale imanente, capacitatea de a autocontempla, de a reflecta şi a aprecia lumea pe care o creează, este libertatea autogenerată prin raportare suprasensibilă la natură (la obiectiv) [cf. 6]. Acţionând asupra sferei emoţionale aceasta îşi îndeplineşte rolul de mediator, de consilier. Contopindu-se cu atmosfera ce domină în „carte”, cititorul plânge, râde, este melancolic, zboară, visează, aleargă, dansează, iubeşte. Trăită intens, emoţia devine sentiment, iar mai apoi – un mod de viaţă. Contactul cititorului cu opera literară exercită o influenţă asupra dinamicii în experienţa de viaţă.
  • Concepţia literaturii ca artă ne aminteşte că aceasta are proprietatea gradualităţii, or, omul se prelungeşte în artă precum arta în om. Datorită omului cartea are existenţă. Receptorul de literatură devine cel care renaşte viaţa cărţii prin fiecare lectură. Cartea are atâtea vieţi de câte ori este citită. Cu fiecare cititor ea obţine un nou sens, fiind interpretată în maniera propriei experienţe de viaţă şi estetice.
  • Negocierea în sensuri [cf.1] este tocmai confruntarea cu sine, confruntarea cu viaţa exterioară, iar cartea ca şi pasărea Phoenix renaşte în această zbatere pentru existenţă. O carte necitită e o carte inutilă, e una de nonsens. Omul cititor devine sensibil pentru frumos, apt de a recepta valori şi a crea valori. Aşadar, prin lectură se realizează educaţia pentru şi prin valori. Orientarea axiologică este exprimata prin identificarea cititorului cu personajele din operă, care îi sunt mai apropiate din perspectiva orientării sale valorice şi care pot incita coparticiparea sa la universul ideatic al operei (,,Cum ai acţiona tu în locul personajului?”, „De ce ai proceda anume aşa?”, „Cum îţi califici acest comportament?”, „Care este personajul cu care în nici un caz nu te poţi identifica? De ce?”) [ cf. 9 ].
  • Ca să se producă interacţiunea cititorului şi a cărţii există un demers pe cât de clar pe atât de complicat, adresat celor care îngrijesc de formarea cititorului. Aşadar, cercetătoarea Judit Langer [apud 6] susţine că trebuie să înveţi a păşi din exterior spre interior. Intri în lumea textului şi uiţi de tine omul şi prelungeşti în carte. Eşti în interior şi explorezi lumea textului. Păşeşti înapoi şi regândeşti datele pe care le ai. Ieşi din lumea textului şi obiectivezi experienţa.
  • Şi totuşi cărţile sunt periculoase! În era informaţională. Atunci când nu se citeşte… carte de valoare. Profesorul urmând principiul valorii artistice certificate va recomanda elevilor o lectură probată în toată plinătatea acestui cuvânt. Curriculumul vizează această orientare, or, lista de lecturi poate porni de la documentul şcolar.
  • Pericolul ţine de cartea-kitch, care este atractivă, posibil, prin imagini, prin situaţiile care se evidențiază problemele, interesele vârstei, dar care nu atestă valori artistice prin mesajul său. A citi o carte de valoare care să răspundă în acelaşi timp la câteva criterii – să fie în conformitate cu vârsta, interesului, preocupările cititorului, dar şi o încărcătură afectivă sporită este foarte important în formarea personalităţii.
  • Profesorul este prioritar în acest demers, căci este „omul care aduce cartea”. Este responsabil de călătoria prin lumea cărţii pentru motivul ca cititorul să înveţe experienţa de lectură. Este ca şi cum ai merge printr-o pădure întunecoasă cu firul Ariadnei. Etapele lecturii conştiente vor porni de la motivarea lecturii. Elevul, mai ales la vârsta adolescenţei, este greu de convins să citească, dacă nu parcurge o motivaţie, poate fi şi extrinsecă.
  • Încă un pericol vine dinspre noi, cei care îngrijim de elevii noştri prin lectură. Modelul cadrului didactic cititor este mai mult decât important. A citi o carte, a împărtăşi elevilor din experienţa pe care o ai în legătură cu această carte este tot atât de important cum ai desfăşura lecţia. Astăzi căutăm tot mai multe metode ca să atragem atenţia asupra unor mesaje de viaţă. Ghidat, elevul va putea delimita valoarea de nonvaloare sau de falsa valoare.
  • Organizarea unui joc Este interzis să citeşti, aduce beneficii demersului lectoral. Activitatea constă în desfăşurarea unei secvenţe de lecţie, în care elevii şi-ar prezenta cartea citită printr-o idee - interdicţie. După cum fructul dorit este cel interzis, astfel şi lectura prezentată de elevi ar putea fi dorită.
  • Nu ştiu dacă e cazul să citiţi despre un plăcintar care avea vocaţia de a coace plăcinte, aceasta fiind unica sursă de existenţă a familiei. Nu cred ar fi bine să citiţi despre modul în care apărea acesta în sat şi îşi reclama marfa. Este interzis să afli ce s-a întâmplat cu el după ce a adus o plăcintă mare cât roata unui car la masa boierului care iubea plăcinte. Nu sunt sigur dacă trebuie să aflaţi despre ce aveau a păţi slugile care au uitat să pregătească plăcinte la masa boierului. (Cu referire la povestirea „Istoria unei plăcinte” de Constantin Negruzzi).
  • O analiză a acestei prezentări ne convinge despre încurajarea acţiunilor de a citi, prin expunerea unor momente de curiozitate maximă. În acelaşi timp, cititorul exprimă preferinţa sau admiraţia pentru anumite pasaje de lectură. Este un mare secret să ştii că în viaţă cineva îţi poate purta norocul, iar altcineva poate să-ţi poarte nenorocul. Este periculos să citeşti despre Marinică, eroul cărţii mele care a înţeles greul în viaţă. Ar fi bine să ştiu doar eu visul lui Marin. Mai mult, consider că nu e cazul să aflaţi despre cine l-a ajutat să-şi îndeplinească visul. Nu sunt sigur că trebuie să ştiţi şi voi despre ce şi cât trebuie să învăţăm ca să fim admişi la liceu. (cu referire la romanul „Viaţa ca o pradă” de Marin Preda).
  • Caracterul ludic al activităţii nu trebuie exagerat însă, pentru ca să nu dezvoltăm un egoism învăţat. Ascultătorii vor înţelege că este un joc, însă pentru noi, dascălii acest joc îşi are un loc important în dezvoltarea interesului şi a motivaţiei pentru a citi.
  • E greu să înţelegeţi de ce Simion era agresat de copiii din curte. Şi nici nu e cazul să ştiţi cum şi-a hotărât întrebarea, pentru că în povestirea lui Guy de Maupassant „Tatăl lui Simion” un băieţel a hotărât soarta mamei sale. Am aflat un mare secret cum Simion a căpătat încrederea colegilor săi.
  • Este interzis să ştii că pentru unii este atât de simplu şi real faptul de a avea un tată, iar pentru alţii este un vis spre care trebuie să râvneşti. Aventura interdicţiei va provoca interesul pentru lectură, iar ca să potolim această sete, organizarea imediată a unui atelier de lectură în clasă este şi mai binevenită. Periculoase sunt lecţiile dedicate lecturii în care nu se realizează principiile artei, în care elevul este lăsat să rătăcească prin pădurea narativă fără să ştie unde sunt potecile răbdării, ale iubirii, bunătăţii.
  • Periculoase sunt lecturile nediscutate, neîmpărtăşite. Periculos este să nu ştii despre cărţi, care sunt ca oamenii. Pe multe le întâlneşti la tot pasul, dar nu-ţi produc nici o impresie: le uiţi imediat. Cu unele te întâlneşti de nevoie. Sunt altele pe care îţi aminteşti că le-ai iubit, dar nu-ţi mai spun nimic şi câteva care pur şi simplu n-au vrut să te iubească. Dar sunt şi cărţile de care rămâi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atât de tare dorul…Sau cărţile cărora le-ai presimţit miracolul fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească…”
Bibliografie selectivă:


CORNEA, P., Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998, 256 p.

ECO, U., Şase plimbări prin pădurea narativă, Craiova, Editura Pontica, 1997, 189 p.

HEIDEGGER, M., Originea operei de artă , Bucureşti, Editura Univers, 1982

JAUSS, H.R., Experienţă estetică şi hermeneutică literară, Bucureşti, Editura Univers, 1983

OFRIM A. Cum citeau femeile. Reprezentări ale lecturii femi­nine (apărut în Dilemateca, anul III, nr. 31, decembrie 2008)

http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/cum-ci­teau-femeile-reprezentari-ale-lecturii-feminine

PÂSLARU, Vl., Introducere în teoria educaţiei literar-artistice, Chi­şinău, Editura Museum, 2001, 312 p.

PÂSLARU, Vl., Concepţia estetică a lui Ştefan Lupaşcu şi principiul priorităţii receptorului, în Didactica Pro, nr. 1 (5), Chişinău, 2001. 3p.

PÂSLARU, Vl., Valoare şi educaţie axiologică: definiţie şi structura­re în Didactica Pro…, 2006, nr. 1, p. 3-8

ŞCHIOPU, C., Simularea întâlnirii cu personajul literar, în Limba română, nr. 5-9, Chişinău, 2005, 4p.

Literatura artistică:

CERVANTES. Don Quijote de la Mancha. Vol. I, II. Editura Paralela 45, 2004

CĂLINESCU G., Enigma Otiliei. Editura Litera Internaţional, 2001.

NEGRUZZI C. Negru pe alb. Editura Litera, 2004.

PREDA M., Viața ca o prada. Editura Cartex, 2004

MAUPASSANT de GUY „Tatăl lui Simion”. Editura Gramar, 2012.
A apărut o eroare în acest obiect gadget