VII. Sărut mâna, v-am recunoscut! (Fragment din cartea „Cartea nescrisă de Cristina”, autor Mariana Marin)

Uneori, am tendința să afirm că nu cred în noroc. Or, acest fapt înseamnă ceva ce ți se oferă gratuit. Dar fără merit. 

– Fără merit? 

Iată în acest punct este necesar să zăbovim.

Probabil, merităm acest noroc. El este recompensa pentru străduința, pentru aspirațiile și alegerea noastră.

Așa cum am ajuns la USM (inițial am mers la UPSC), am avut prilejul să cunosc personalități notorii. Acesta a fost primul noroc.

Cursul de Romanistică, la Facultatea de Litere, ni l-a ținut academicianul, profesor universitar doctor habilitat Anatol Ciobanu. Împătimit de lingvistica generală şi de romanistică, profesorul emerit transmitea sentimentul atașamentului față de limbă fiecărui student și studentă care au ales Literele.

Câteva lucrări de referință cunoscute și publicului larg sunt  Probleme dificile de gramatică, Să scriem şi să vorbim corect, Sintaxa şi semantica, Limba maternă şi cultivarea ei.

Lecțiile cu profesorul drag erau, de fapt, întâlniri așteptate. Erau un fel de cadou, nouă, celor care încă nu pășisem mai departe de România. 

Interesul cercetătorului A. Ciobanu faţă de şcoala lingvistică franceză se manifesta întâi de toate prin câteva excursii imaginare la Paris. Și din aceste clipe universitare, visul de a vizita Franța devenea tot mai insistent. 

De cele mai multe ori, cavalerul Ordinului Republicii, profesorul Anatol Ciobanu ne scufunda în problemele romanisticii vorbind în limba franceză. Și mă simțeam ca peștele în apă. Mai mult decât atât, aveam curajul să interacționez cu dl Profesor, alintându-mă în limba lui de Balzac și de Maupassant.

Țin minte cum într-una din zile, am ajuns să discutăm despre toleranța lingvistică în Republica Moldova. Înverșunați, aduceam argumente că e necesară o imersiune românească pentru rușii de la noi, așa încât ei să fie motivați să vorbească limba română. Bunăoară, așa cum în familia mea, unde soțul este rus (de naționalitate - tatăl, român și mama, ucraineancă), copiii au avut limba maternă (logic!)  – română. De dragul copiilor, și tata a vorbit mereu în română. Doar în română. Rusa au învățăt-o … în curte. 

Și academicianul știa istoria mea. Era încântat. Eram delectată de dialogul nostru.

La întâlnirea cu preşedintele României, Traian Băsescu, în anul 2013, am fost invitată de către Ambasada României la Chișinău.

Întâlnirea a fost spectaculoasă - intelectualitatea țării, oameni cu aspirații românești -  pe toată suprafața Leograndului.

Dar întâlnirea a devenit memorabilă, mai ales, pentru o întâlnire specială, la plecare. 

Două perechi de ochi s-au întâlnit. Ca două furtuni. A apărut și un zâmbet. Nu-mi vine să cred! Acest zâmbet era pentru mine și acei ochi mă priveau cu admirație.

De multe ori m-am gândit la acest moment. Oare de ce m-a observat? Poate eram mai dichisită ca altădată, poate mai cochetă? Nu am idee.

Dar Cavalerul care mi-a dăruit zâmbetul era profesorul Anatol Ciobanu. Cavaler adevărat.

– Sărut mâna, v-am recunoscut.

Cu un automatism, aproape galactic, m-am prezentat:

– Dle Profesor, sunt Mariana Marin. A fost studenta Dvs. Mă țineți minte?

– Da, desigur, v-am recunoscut.

Ah, ce bine că m-am prezentat. Dar se pare că într-adevăr m-a recunoscut.

– Ce vă fac băieții? Tot românește vorbesc?

Pentru mine, acest detaliu a fost mult. Într-adevăr mă ținea minte. Doar că tot mă mir. Eram în serie vreo 60 de studente. 

Am povestit puțin. I-am spus că în prezent sunt redactor-șef al Revistei Învățătorul modern și mi-a zis că știe și că este un admirator al meu. 

Până astăzi nu-mi vine să cred că profesorul Ciobanu mă ținea minte. Poate avea un har de a da oamenilor o speranță? Pe mine m-a inspirat mult timp această istorie. Și astăzi cu tandrețe îmi amintesc de profesorul care și-a lăsat în sufletul meu o amprentă umană.

Iată ce înseamnă să fii un profesor, cu-adevărat: să-ți memorezi discipolii și să nu uiți de medalia lor de care ești responsabil să o faci să lucească. 

– Sărut mâna. V-am recunoscut.

Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934, Ruseni, raionul Edineț, Moldova – d. 8 aprilie 2016, Chișinău, Moldova) a fost un lingvist român din Republica Moldova, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Norocul este ceea ce se întâmplă când pregătirea întâlneşte prilejul. (Seneca)

PROLOG

 

Cristina, colega mea de grupă, într-una din zile, mă cheamă la geam și-mi zice:

– Mariana, vreau să mă fac jurnalistă sau scriitoare. Vreau să scriu o carte despre tine. Pentru asta, va trebui în fiecare zi să-mi povestești ceva interesant din viața ta.

M-am mirat. Dar am acceptat.

Cristina nu mai știu pe unde e. Era din Dondușeni, din Rudi. Cea mai bună studentă. Cu 10 pe linie.

Am căutat-o.  Lumea zice că este peste hotare. 

O mai caut.

Dar eu, provocată de ea, am să scriu acea carte. În locul Cristinei. 

Pentru că fiecare viață de om este o poveste.