Cristina, azi o studentă m-a rugat să povestesc despre cum am fost învățătoare. Îmi părea că am spus și am scris totul. Căutând, am înțeles că mai nimic.
Știi, Cristina, am scris o teză de doctorat. Am dedicat mulți ani problemei interesului pentru lectură.
Eram învățătoare și profesoară de limba română în același timp.
Aveam clasa a treia și a unsprezecea. La cei mici mă delectam de profunzimea gândirii și a curiozității, iar pe cei „mari” îi rugam să fie profunzi și curioși epistemic.
În clasa a treia citeam „Căprioara” lui Emil Gârleanu și deplângeam prin duioșie sacrificiul mamei în numele puiului.
Apoi, repejor la etajul patru, unde mă așteptau elevii de clasa a unsprezecea ca să analizăm muzica ca principiu integrator al simbolismului. Pentru aceasta, citeam din Bacovia, Minulescu și Verlaine.
Pe biroul meu întotdeauna găseai o carte pe care o citeam. O carte - la zi. Citeam în pauze, citeam în timpul lecției de lectură împreună cu elevii. Puțin, dar întotdeauna aveam această grijă să citesc în fața lor. Să mă vadă citind. Căci un elev nu face ceea ce spune învățătorul, dar face ceea ce face învățătorul. Uneori, mă rugau să le citesc un fragment din cartea la zi. Se făcea o pace îndată. Mă înconjurau picii și mă absorbeau.
La zi, aveam pe masă „Într-un bazar sentimental” de Ion Minulescu. Și rugămintea nu a întârziat să vină.
– Doamna Învățătoare, vă rugăm să ne citiți. Și eu, care știam că e greu să le reciți din Minulescu, fiind supranumit poetul amantului anonim, am ales totuși un dialog, crezând că ludicul va prevala și, poate, nu vor înțelege…
Încep:
De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...
Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...
Și… închid cartea.
– Gata pe azi, copii! La lecție.
– Doamnă Profesoară, continuați! E atât de frumos!
– Nu. Gata! Până aici. Când veți ajunge într-a unsprezecea, veți citi. Acum sunteți prea mici pentru astfel de poezii.
Hopa, aici am prins câțiva ochi curioși. Și am tresărit. Mai târziu aveam să înțeleg de ce am tresărit.
– Cristina, pricepi ce făcea Nicoleta?
– Poate că se juca cu o păpușă? Habar nu am. Cristina (posibil) pune mâna dreaptă sub bărbie și mă privește drept în ochi: – Spune, Mariana, ce a fost mai departe?
– Păi, Nicoleta mi-a luat cartea de pe masă și o citea. Citea Minulescu. Înțelegi, cartea interzisă este căutată, este citită.
Nicoleta are 23 de ani. Poate l-a citit pe Minulescu. Dar poate e prea devreme. Poate citește azi din Romanța răspunsului mut.
Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...
– Cristina, ce zici? Ceea ce am înțeles este că lectura interzisă poate fi o metodă de cultivare a interesului pentru lectură. Dar o metodă cu multe riscuri.
Un comentariu:
Atât de frumos, atât de frumos!!!!
Trimiteți un comentariu