VIII. Chimia și Pedagogia

Cristina, ce ți-a plăcut mai mult când învățam la Colegiul Pedagogic: chimia sau pedagogia?

 - Da, Cristina, știu. Ți-a plăcut și chimia și pedagogia, dar ce minunată erai la istorie sau la matematică… Îmi amintesc că ne întreceai pe toți la fizică, dar și la educația fizică. 

Cristina dragă, în deceniul transdisciplinarității nu mai este o enigmă îmbinarea disciplinelor școlare. 

Nu mai este o enigmă să poți fi poet și matematician în același timp asemeni lui Ion Barbu.

Este, parcă, forțat să crezi că un doctor în chimie poate fi și un poet desăvârșit aidoma poetului, chimistului, eseistului, traducătorului Ion Vatamanu. 

S-ar părea că nu este nimic în comun. Ba da - Omul, Ființa, Sufletul. Și în orice context, fie el - medicină, fie - poezie, OMUL se procreează în numele fericirii. De cele mai deseori în numele altora. 

Așa Om am cunoscut și eu. Nu este altcineva decât diriginta noastră de la Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici”.

- Cristina, cred că ai putea și tu multe să povestești despre Doamna Maria Roman. Nume și prenume pe care când le pronunți sună atât de savant și în același timp  - lumesc, omenesc.

Și iarăși despre noroc voi vorbi. 

Doamna Maria Roman a fost cea mai bună dirigintă pe care o puteai avea la Colegiul Pedagogic. Știți cum e în dictonul cela popular: Mama bună e mama rea și mama rea este mama bună.

Păi, dacă aleg din acestea, atunci să fie clar pentru toți: Doamna Roman a fost mama bună care avea de la noi mari cerințe. Să fim primii, să fim exemplari și fim harnici și la toate evenimentele să se audă despre grupa 14 (24-54) școlară. 

Și noi nu ne-am temut niciodată de diriginta noastră. Noi o așteptam ca pe un Înger. Știam că este Ocrotitoarea noastră, chiar dacă undeva mai greșeam și vom primi o dojeneală.

Chimia o îndrăgeau și acei colegi care nu au avut predispoziție pentru ea până în clasa a 9-a. Chimia era disciplina preferată chiar dacă ne încâlceam în reacții și probleme. Tabla se umplea de probleme și exerciții și totul devenea clar când apărea ZÂMBETUL doamnei dirigintă. Nu puteai refuza acest zâmbet cald și problema se rezolva de la sine. 

Peste ani, când am devenit colege și când am înțeles că vocația dnei Roman este cea de a traduce pentru elevi lucrurile care par sinuoase. Ader la ideea că nimic nu e mai complicat decât să faci lucrurile să pară simple.

Doamna Maria Roman este autoare de manuale școlare de Chimie, după care învață copiii acestei țări timp de câteva decenii. 

Pe când eram în anul 2, diriginta noastră a mai absolvit o facultate - cea de pedagogie. Și iată că Profesoara de Chimie a devenit și de Pedagogie. 

De fapt, dacă ar fi să spun mai exact, atunci Doamna Roman ar putea fi o profesoară de orice disciplină, pentru că este un OM care emană fericire. 

Profesoara noastră de Fericire ne primea în fiecare an de sărbătorile de iarnă. Eram urătorii vrednici care începeam vizitele la casele celor mai dragi cu diriginta și familia asa. Soții Alexandru și Maria Roman ne-au fost ca niște părinți care ne așteptau cuminți și ne lăudau pentru că eram COPII. Iar noi eram fericiți. 

Înțeleg de ce este așa, urmărind-o mai ales peste ani cum se produce frumos în rol de soție grijulie, mamă - exemplu și bunică adorabilă. 

Sunt recunoscătoare blândeții și profunzimii Dumneaei. Nu se lasă uitată atitudinea Doamnei Roman față de mine - cea în care mi-a dat aripi să zbor, m-a făcut să înțeleg că sunt valoroasă. 

VII. Sărut mâna, v-am recunoscut! (Fragment din cartea „Cartea nescrisă de Cristina”, autor Mariana Marin)

Uneori, am tendința să afirm că nu cred în noroc. Or, acest fapt înseamnă ceva ce ți se oferă gratuit. Dar fără merit. 

– Fără merit? 

Iată în acest punct este necesar să zăbovim.

Probabil, merităm acest noroc. El este recompensa pentru străduința, pentru aspirațiile și alegerea noastră.

Așa cum am ajuns la USM (inițial am mers la UPSC), am avut prilejul să cunosc personalități notorii. Acesta a fost primul noroc.

Cursul de Romanistică, la Facultatea de Litere, ni l-a ținut academicianul, profesor universitar doctor habilitat Anatol Ciobanu. Împătimit de lingvistica generală şi de romanistică, profesorul emerit transmitea sentimentul atașamentului față de limbă fiecărui student și studentă care au ales Literele.

Câteva lucrări de referință cunoscute și publicului larg sunt  Probleme dificile de gramatică, Să scriem şi să vorbim corect, Sintaxa şi semantica, Limba maternă şi cultivarea ei.

Lecțiile cu profesorul drag erau, de fapt, întâlniri așteptate. Erau un fel de cadou, nouă, celor care încă nu pășisem mai departe de România. 

Interesul cercetătorului A. Ciobanu faţă de şcoala lingvistică franceză se manifesta întâi de toate prin câteva excursii imaginare la Paris. Și din aceste clipe universitare, visul de a vizita Franța devenea tot mai insistent. 

De cele mai multe ori, cavalerul Ordinului Republicii, profesorul Anatol Ciobanu ne scufunda în problemele romanisticii vorbind în limba franceză. Și mă simțeam ca peștele în apă. Mai mult decât atât, aveam curajul să interacționez cu dl Profesor, alintându-mă în limba lui de Balzac și de Maupassant.

Țin minte cum într-una din zile, am ajuns să discutăm despre toleranța lingvistică în Republica Moldova. Înverșunați, aduceam argumente că e necesară o imersiune românească pentru rușii de la noi, așa încât ei să fie motivați să vorbească limba română. Bunăoară, așa cum în familia mea, unde soțul este rus (de naționalitate - tatăl, român și mama, ucraineancă), copiii au avut limba maternă (logic!)  – română. De dragul copiilor, și tata a vorbit mereu în română. Doar în română. Rusa au învățăt-o … în curte. 

Și academicianul știa istoria mea. Era încântat. Eram delectată de dialogul nostru.

La întâlnirea cu preşedintele României, Traian Băsescu, în anul 2013, am fost invitată de către Ambasada României la Chișinău.

Întâlnirea a fost spectaculoasă - intelectualitatea țării, oameni cu aspirații românești -  pe toată suprafața Leograndului.

Dar întâlnirea a devenit memorabilă, mai ales, pentru o întâlnire specială, la plecare. 

Două perechi de ochi s-au întâlnit. Ca două furtuni. A apărut și un zâmbet. Nu-mi vine să cred! Acest zâmbet era pentru mine și acei ochi mă priveau cu admirație.

De multe ori m-am gândit la acest moment. Oare de ce m-a observat? Poate eram mai dichisită ca altădată, poate mai cochetă? Nu am idee.

Dar Cavalerul care mi-a dăruit zâmbetul era profesorul Anatol Ciobanu. Cavaler adevărat.

– Sărut mâna, v-am recunoscut.

Cu un automatism, aproape galactic, m-am prezentat:

– Dle Profesor, sunt Mariana Marin. A fost studenta Dvs. Mă țineți minte?

– Da, desigur, v-am recunoscut.

Ah, ce bine că m-am prezentat. Dar se pare că într-adevăr m-a recunoscut.

– Ce vă fac băieții? Tot românește vorbesc?

Pentru mine, acest detaliu a fost mult. Într-adevăr mă ținea minte. Doar că tot mă mir. Eram în serie vreo 60 de studente. 

Am povestit puțin. I-am spus că în prezent sunt redactor-șef al Revistei Învățătorul modern și mi-a zis că știe și că este un admirator al meu. 

Până astăzi nu-mi vine să cred că profesorul Ciobanu mă ținea minte. Poate avea un har de a da oamenilor o speranță? Pe mine m-a inspirat mult timp această istorie. Și astăzi cu tandrețe îmi amintesc de profesorul care și-a lăsat în sufletul meu o amprentă umană.

Iată ce înseamnă să fii un profesor, cu-adevărat: să-ți memorezi discipolii și să nu uiți de medalia lor de care ești responsabil să o faci să lucească. 

– Sărut mâna. V-am recunoscut.

Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934, Ruseni, raionul Edineț, Moldova – d. 8 aprilie 2016, Chișinău, Moldova) a fost un lingvist român din Republica Moldova, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Norocul este ceea ce se întâmplă când pregătirea întâlneşte prilejul. (Seneca)

PROLOG

 

Cristina, colega mea de grupă, într-una din zile, mă cheamă la geam și-mi zice:

– Mariana, vreau să mă fac jurnalistă sau scriitoare. Vreau să scriu o carte despre tine. Pentru asta, va trebui în fiecare zi să-mi povestești ceva interesant din viața ta.

M-am mirat. Dar am acceptat.

Cristina nu mai știu pe unde e. Era din Dondușeni, din Rudi. Cea mai bună studentă. Cu 10 pe linie.

Am căutat-o.  Lumea zice că este peste hotare. 

O mai caut.

Dar eu, provocată de ea, am să scriu acea carte. În locul Cristinei. 

Pentru că fiecare viață de om este o poveste.

VI. CARTEA INTERZISĂ. MINULESCU? Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 Cristina, azi o studentă m-a rugat să povestesc despre cum am fost învățătoare. Îmi părea că am spus și am scris totul. Căutând, am înțeles că mai nimic.

Știi, Cristina, am scris o teză de doctorat. Am dedicat mulți ani problemei interesului pentru lectură.

Eram învățătoare și profesoară de limba română în același timp. 

Aveam clasa a treia și a unsprezecea. La cei mici mă delectam de profunzimea gândirii și a curiozității, iar pe cei „mari” îi rugam să fie profunzi și curioși epistemic. 

În clasa a treia citeam „Căprioara” lui Emil Gârleanu și deplângeam prin duioșie sacrificiul mamei în numele puiului.

Apoi, repejor la etajul patru, unde mă așteptau elevii de clasa a unsprezecea ca să analizăm muzica ca principiu integrator al simbolismului. Pentru aceasta, citeam din Bacovia, Minulescu și Verlaine. 

Pe biroul meu întotdeauna găseai o carte pe care o citeam. O carte -  la zi. Citeam în pauze, citeam în timpul lecției de lectură împreună cu elevii. Puțin, dar întotdeauna aveam această grijă să citesc în fața lor. Să mă vadă citind. Căci un elev nu face ceea ce spune învățătorul, dar face ceea ce face învățătorul. Uneori, mă rugau să le citesc un fragment din cartea la zi. Se făcea o pace îndată. Mă înconjurau picii și mă absorbeau. 

La zi, aveam pe masă „Într-un bazar sentimental” de Ion Minulescu. Și rugămintea nu a întârziat să vină.

– Doamna Învățătoare, vă rugăm să ne citiți. Și eu, care știam că e greu să le reciți din Minulescu, fiind supranumit poetul amantului anonim, am ales totuși un dialog, crezând că ludicul va prevala și, poate, nu vor înțelege… 

Încep:

De ce zâmbeşti?

E-adevărat?...

Te-ai răzgândit?...

Ne-am împăcat?...

Iar ne iubim?...

Sau, poate, şi-azi ne regăsim

Aceiaşi vechi duşmani?...

Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...

Dar tu?...

Răspunde-mi "Da"...

Răspunde-mi "Nu" -

Totuna mi-e!...

Ştii tu de ce -

La tine "Nu" şi "Da" nu sunt

Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

Și… închid cartea. 

 – Gata pe azi, copii! La lecție. 

– Doamnă Profesoară, continuați! E atât de frumos!

– Nu. Gata! Până aici. Când veți ajunge într-a unsprezecea, veți citi. Acum sunteți prea mici pentru astfel de poezii.

Hopa, aici am prins câțiva ochi curioși. Și am tresărit. Mai târziu aveam să înțeleg de ce am tresărit.

A doua zi. Lecția de matematică. Mă apropii de Nicoleta, văzând-o că ceva scotocește sub masă.

– Cristina, pricepi ce făcea Nicoleta?

– Poate că se juca cu o păpușă? Habar nu am. Cristina (posibil) pune mâna dreaptă sub bărbie și mă privește drept în ochi: – Spune, Mariana, ce a fost mai departe?

– Păi, Nicoleta mi-a luat cartea de pe masă și o citea. Citea Minulescu. Înțelegi, cartea interzisă este căutată, este citită. 

Nicoleta are 23 de ani. Poate l-a citit pe Minulescu. Dar poate e prea devreme. Poate citește azi din Romanța răspunsului mut. 

Răspunde-mi!...

Vreau să ştiu şi eu,

De ce-ai venit?...

De dragul meu?

Sau, poate, n-ai venit decât

Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât

Un păhărel de coniac,

Ca eu să tac,

Iar tu să ţipi

Şi să dispari, apoi, suspect,

Cu voluptatea unei bombe de efect!...

– Cristina, ce zici? Ceea ce am înțeles este că lectura interzisă poate fi o metodă de cultivare a interesului pentru lectură. Dar o metodă cu multe riscuri.

V. TĂTICU'. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

Când s-au căsătorit mămica și tăticu', era în toamna anului 1975. Bunica (mama tatălui) i-a spus mamei: Nu am multe să-ți dau pentru viața voastră de familie. Nu suntem bogați ca să mă laud cu case și moșii, dar îți dau diploma feciorului meu, Ion, care este cu note de 5 (în sistemul sovietic de notare, cea mai mare notă). Sper să înțelegi ce băiat educat și deștept îți dau.

El a fost primul meu profesor de matematică, învățându-mă să număr de pe inscripțiile caselor. Tot el mereu a avut grija să-mi ureze în fiecare zi succese, atenție la drum! Și astăzi, fiind și conducătoare auto, îmi aduce aminte de anumite riscuri la drum.

Azi, tatăl meu este pensionar. O ascultă pe mămica. Și mămica îl ascultă, dar face cum știe ea (o citez:))). Se cam supără că l-a părăsit podoaba capilară și că picioarele nu-l mai ascultă. Dar se obișnuiește și cu asta.

Este diferit de oricare om pe care l-am văzut vreodată. Citește. Mult citește. Cred că o carte la două zile.

– Tăticu, ce carte citești?

– La ce-ți trebuie să știi?

– Să o citesc și eu!

Surâde.

– Nu o să mă întreci niciodată.

Citește publicistică. Carte de politică internațională. Este pasionat de istorie și geografie. Și astăzi i-am adus câteva cărți și a zis că are ocupație multă. I-ar mai trebui un radio mai bun sau un telefon „ca lumea” care să prindă facebook-ul mai bine.

A călătorit foarte mult în viața lui și fiecare lectură o contextualizează experienței pe care a trăit-o în realitate. Recunoaște ficțiunea din cărțile citite. Spune că autorul a scris o carte plină de minciuni. El știe altfel cum a fost.

Trei ani de armată în Germania. A învățat ceva nemțește. Ne mai alintă câteodată cu cuvinte de-acolo. Așa re-trăiește clipele din tinerețe. Știe alfabetul Morse. Și acum câteodată se delectează cu ritmuri specifice, care sunt un fel de povești pentru noi.

În copilărie ne cânta deseori la chitară. Ce nostalgie...

Datorită tatălui i-am cunoscut pe Anatol și Silvia  Chiriac, Gheorghe Amihalachioaie. Simion Ghimpu adesea venea pe la noi acasă.

Lui Grigore Vieru i-a spus, cu mândrie:

– Nea' Grig, fiica mea o să fie învățătoare. Și buuună învățătoare.

Privește televizorul des. Nu pentru știri. Da poate o arată pe Mariancicu la televizor. Este cel mai mare fan al meu. Știe toate emisiunile și le analizează pozitiv pe toate.

Și azi, fiind maturi, părinți, suntem mereu verificați și îndrumați. O grijă, pe alocuri, exagerată față de noi.

Dar lacrima din ochii tatălui n-o uit niciodată.

Fiica mea e om mare.

IV. LINIȘTE! VORBEȘTE VIITORUL MINISTRU. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

– Salutare, Cristina. Mă aștepți la geam? La geamul de la etajul 2. Lângă cabinetul de practică. Cred că știi de ce? Știi cine este stăpâna acestui cabinet?

Ochii migdalați ai Cristinei zic:

– Am priceput, Mariano, despre Doamna Andrieș Veronica azi îmi povestești?

– Da, exact, Cristina.. Sau așa cum timpurile impuneau – Veronica Ivanovna. Nici nu mai știu dacă mă deranjează astăzi patronimicul. Acesta era numele doamnei noastre dragi, profesoară de geografie și director adjunct la practica pedagogică.

Dacă ați avut parte de acest Om în viață, atunci este mai ușor să mă înțelegeți.

În pedagogia contemporană, Cristina, vorbim mult despre autonomia învățării elevului, despre „Profesor pentru un minut”, despre „Adoptă un pedagog” - metode prin care să promovăm imaginea profesorului, dar să atragem pe cei mai buni în educație.

Iată, dna Andrieș avea la aceste metode active. Era stilul dumneaei de predare. Inconfundabil și indubitabil.

Timizii deveneau extroverți. Iar curajoșii - responsabili.

Fiecare copil are o medalie, misiunea profesorului este să facă să lucească. (Vorba prietenei mele Tamara).

Și iată că în anul I, dna Andrieș ne-a făcut învățători pentru colegii noștri.

Fiecare dintre noi aveam de „predat” câte sau „Țară”.  

– Cristina, tu ce țară ai avut de predat?

– Eu – Italia.

Așadar, treceam în fața clasei, cu arătătorul în mână, la hartă și începeam călătoria. Dimensiune, moneda, capitala, populație, climă, zone geografice, resurse naturale, economia etc.

Se mai întâmplă ca în timpul „predării” unii colegi să joace rolul copiilor neascultători.

Doamna Andrieș, cu rolul său de mentor, își rezervă dreptul să intervină.

– LINIȘTE! VORBEȘTE VIITORUL MINISTRU!

Și în semn de respect pentru ministrul din fața clasei, toți erau țintă la ceea ce se povestea.

Farmecul dnei Andrieș consta într-o ne motiva prin efectul pygmalion. Ne cresteau aripile. 

Toți credeam în ceea ce spune Doamna cu un zâmbet sever de care te îndrăgosteai pe toată viața.

Toți eram siguri că vom zbura departe și că vom ajunge undeva.

Eram programați pentru acest lucru.

Nu în zadar, în grupa 14 (24,34,44,54) școlară suntem miniștri în viețile noastre. Apropo, cel puțin 3 doctori în știință. Unii – în devenire. Ații – artiști. Vreo 10 profesoare. 

Și mulți miniștri de-ai noștri sunt peste hotare.  

III. SĂ NU SPERI CĂ ÎȚI DAU NOTA 2. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

III. 

SĂ NU SPERI CĂ ÎȚI DAU NOTA 2

Lecția de limba franceză, Cristina! Colegiul Pedagogic „A. Mateevici”. Eram în al treilea an de studii. 

După câte ții minte, eram în subgrupe diferite. Profesoara noastră de limba franceză Anastasia Mardare, a voastră – Chitoroagă Iuliana. 

Ceea ce-ți povestesc, adesea explici profesori în cadrul cursului „Evaluare pentru succes”.

Așadar, tradițional, teme pentru acasă și verificarea acestora.

Doamna Mardare avea felul Dumneaei de a ne motiva.

Dacă se întâmplă ca cineva dintre colegi să nu realizeze tema, vocea calmă nu spunea:

– Fii atent! Să nu speri să-ți dau nota 2 și să mergem mai departe. Uite, astăzi, până la ora 15.00 sunt la Colegiu. Faci tema și vii să o prezinți. 

Cristina, ce ochi blânzi avea Madame! Și cum puteai să nu îndrăgești franceza? Te uitai la Dna Mardare si intelegai ca Franceza este TOTUL. 

Lecțiile de limbă, cultură și civilizație franceză au fost despre noi, moldovenii români, care putem fi cu mai mult stil și mai culți.

Întâlnirea cu dna Mardare a fost ca o binecuvântare, dar și o lecție.

Peste ani, am înțeles că am preluat acest stil fără ca să-mi dau seama că l-am învățat undeva anume. Am urmat felul de a fi al Dnei Profesoare.

Cristina, acum țin ore la master. Și deseori le spun discipolilor mei: 

– Masteranzii mei iau doar note de 9 și 10. Și nu pentru că sunt o „tanti” generoasă. Dar pentru că proba de evaluare se scrie de atâtea ori până devine de nota 9 și 10.

Te miri, Cristina?

E adevărat, sunt situații când masteranzii îmi spun ca să le dau un 5 sau un 6. Nu au timp, au copii mici, au soți, casă, masă.

–Și tu ce faci, Mariana, în astfel de situații? (se miră Cristina. Probabil.)

Am acceptat situația doar într-un caz. A fost o greșeală. Peste vreo 5 ani, acea domnișoară și-a declarat intenția de a candida politic la funcția de deputat. 

Lecția vieții de la dna Mardare, explicată de Constantin Noica: Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.

II SCARA ȘI CRITICUL LITERAR. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 II

SCARA ȘI CRITICUL LITERAR

Cristina, uite, zilele acestea, am constatat cu prietena mea și colega Aliona de la Briceni că împlinim 20 de ani de la absolvirea facultăților.

Nici nu-mi vine să cred. 

Și tot acum îmi amintesc, cum cinci ani de facultate au fost atât de intens trăiți. 

În anul I, Cristina, după ce ne-am despărțit, m-am căsătorit și am ajuns la facultate. După cum se cuvine unei domnișoare născut în secolul trecut, imediat apărea și un copil. 

Astfel, la facultate, de două ori eram în așteptarea unui copil. Cu doi copii mici, unul născut în anul 2 și altul în anul 5. 

Niciodată nu m-am eschivat de la învățătură în aceste împrejurări. Mama a fost care ma ajutat să am o bună (2-3 ore pe zi) și în același timp să pot învăța. 

Iată de ce vizitele mele la bibliotecă erau frecvente. Mergeam adesea la Biblioteca Națională, la „Onisifor Ghibu”, la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași. Dar se mai întâmplă să găsesc cartea metodică bună la biblioteca „Târgu-Mureș” din Chișinău, care se află în apropierea casei mele.

Și iată ce amintire invoc.

Era luna august, 2001. 

Marius, cel de-al doilea fiu, avea să vină pe lume în septembrie. 

Am mers la bibliotecă. Mai am de citit din Umberto Eco puţin. Mă delectam cu „Cele șase plimbări prin pădurea narativă”. 

La un moment dat, așa cum biblioteca era bogată în cartea metodică, am zărit un titlu captivant pe ultima politică. Trebuia să urci scara ca so ajungi. Cred că înțelegi că, am pus scara și am urcat.

Și iată acum, o doamnă frumoasă și sobră mi-a sărit și ma atenționat că în starea mea nu este bine că urc scara. Cu toate acestea, mă sprijinea. Am ajuns la obiectul destinației. Am coborât, fiind susținută de misterioasa și grijulia Doamnă.

Și ce să văd, Cristina? 

Era profesoara mea de la Facultate. Critic literar, scriitoarea Eliza Botezatu.

Doamne, ce ocară am mai primit!

Dar ce laude am avut, Cristina.

Zicea că nu prea văzuse astfel de studenți insistenți. Dar mai ales studente care mai au câteva zile și trebuie să aducă pe lume un prunc și să învețe atâta. 

Eliza Botezatu este pentru mine un fenomen. Un model de stil, de eleganță, de comportament și rafinament. Eliza Botezatu, menționa profesorul universitar Mihail Dolgan, este un critic erudit și un subtil exeget hermeneutic care știe să înțeleagă neînțelesul. Așa am cunoscut-o pe dna Profesor, care nu punea aripi de poezie și proză la orele de literatură postbelică.

Scara de care m-am sprijinit, Cristina, a fost una adevărată. A fost unică în felul său. 

Peste ani, mulți au încercat so zgâlțâie sub pretextul că o sprijină.

Da, dar eu încă o urc. 

Scara mea, sprijinita de dna Profesor Eliza Botezatu, dna cu sufletul de lumina.