joi, 4 februarie 2016

Lucrez pe cât statul mă plăteşte?


Riscul de a rămâne fără profesori este tentativa de a corela misiunea pedagogică cu valoarea materială pe care o oferă statul. Sunt derutată când aud profesori că se jeluiesc de salarii modeste. E adevărat, avem nevoie de o imagine impecabilă în faţa elevilor atât la aspect, la vestimentaţie, cât şi la modul de viaţă.
Însă după mine, dacă ar trebui să predau gratuit aş face-o cu plăcere. M-ar putea pedepsi cineva dacă m-ar lipsi de această posibilitate!
Apoi, pasiunea cu care lucrăm, obiectivul de bază al activităţii noastre este şi rămâne a fi obţinerea rezultatului mult dorit. În şcoală nu putem vorbi de repetenţie. Nu înţeleg ce caută un profesor în şcoală dacă scopul lui nu este să-l înveţe pe elev. Am impresia uneori că există profesori puşi să pedepsească mereu. Nu generalizez, desigur. Se vor supăra pe mine pentru cele expuse, doar colegii buni. Dar, cu părere de rău, profesori buni trebuie să avem mai mulţi în şcoală.
De multe ori când le vorbesc profesorilor despre evaluare, le spun că eşecul nu este prevăzut. Școala trebuie să fie pentru elev o casă unde el este sigur că va avea succes, iar pentru acest succes trebuie să găsim timp, să ne sacrificăm, să iubim copiii! Profesorii, drept răspuns, mă întreabă: când să recuperăm? Când să ameliorăm? Avem doar o oră pe săptămână, şi ei au dreptate… nu avem timp! Statul nu ne plăteşte pentru ameliorări. Statul mă plăteşte pentru ore etc.
Este aproximativ ca şi medicul care spune că nu mă uit la bolnav, pentru că programul meu de lucru s-a sfârşit! 

Niciun comentariu: