VI. CARTEA INTERZISĂ. MINULESCU? Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 Cristina, azi o studentă m-a rugat să povestesc despre cum am fost învățătoare. Îmi părea că am spus și am scris totul. Căutând, am înțeles că mai nimic.

Știi, Cristina, am scris o teză de doctorat. Am dedicat mulți ani problemei interesului pentru lectură.

Eram învățătoare și profesoară de limba română în același timp. 

Aveam clasa a treia și a unsprezecea. La cei mici mă delectam de profunzimea gândirii și a curiozității, iar pe cei „mari” îi rugam să fie profunzi și curioși epistemic. 

În clasa a treia citeam „Căprioara” lui Emil Gârleanu și deplângeam prin duioșie sacrificiul mamei în numele puiului.

Apoi, repejor la etajul patru, unde mă așteptau elevii de clasa a unsprezecea ca să analizăm muzica ca principiu integrator al simbolismului. Pentru aceasta, citeam din Bacovia, Minulescu și Verlaine. 

Pe biroul meu întotdeauna găseai o carte pe care o citeam. O carte -  la zi. Citeam în pauze, citeam în timpul lecției de lectură împreună cu elevii. Puțin, dar întotdeauna aveam această grijă să citesc în fața lor. Să mă vadă citind. Căci un elev nu face ceea ce spune învățătorul, dar face ceea ce face învățătorul. Uneori, mă rugau să le citesc un fragment din cartea la zi. Se făcea o pace îndată. Mă înconjurau picii și mă absorbeau. 

La zi, aveam pe masă „Într-un bazar sentimental” de Ion Minulescu. Și rugămintea nu a întârziat să vină.

– Doamna Învățătoare, vă rugăm să ne citiți. Și eu, care știam că e greu să le reciți din Minulescu, fiind supranumit poetul amantului anonim, am ales totuși un dialog, crezând că ludicul va prevala și, poate, nu vor înțelege… 

Încep:

De ce zâmbeşti?

E-adevărat?...

Te-ai răzgândit?...

Ne-am împăcat?...

Iar ne iubim?...

Sau, poate, şi-azi ne regăsim

Aceiaşi vechi duşmani?...

Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...

Dar tu?...

Răspunde-mi "Da"...

Răspunde-mi "Nu" -

Totuna mi-e!...

Ştii tu de ce -

La tine "Nu" şi "Da" nu sunt

Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

Și… închid cartea. 

 – Gata pe azi, copii! La lecție. 

– Doamnă Profesoară, continuați! E atât de frumos!

– Nu. Gata! Până aici. Când veți ajunge într-a unsprezecea, veți citi. Acum sunteți prea mici pentru astfel de poezii.

Hopa, aici am prins câțiva ochi curioși. Și am tresărit. Mai târziu aveam să înțeleg de ce am tresărit.

A doua zi. Lecția de matematică. Mă apropii de Nicoleta, văzând-o că ceva scotocește sub masă.

– Cristina, pricepi ce făcea Nicoleta?

– Poate că se juca cu o păpușă? Habar nu am. Cristina (posibil) pune mâna dreaptă sub bărbie și mă privește drept în ochi: – Spune, Mariana, ce a fost mai departe?

– Păi, Nicoleta mi-a luat cartea de pe masă și o citea. Citea Minulescu. Înțelegi, cartea interzisă este căutată, este citită. 

Nicoleta are 23 de ani. Poate l-a citit pe Minulescu. Dar poate e prea devreme. Poate citește azi din Romanța răspunsului mut. 

Răspunde-mi!...

Vreau să ştiu şi eu,

De ce-ai venit?...

De dragul meu?

Sau, poate, n-ai venit decât

Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât

Un păhărel de coniac,

Ca eu să tac,

Iar tu să ţipi

Şi să dispari, apoi, suspect,

Cu voluptatea unei bombe de efect!...

– Cristina, ce zici? Ceea ce am înțeles este că lectura interzisă poate fi o metodă de cultivare a interesului pentru lectură. Dar o metodă cu multe riscuri.

V. TĂTICU'. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

Când s-au căsătorit mămica și tăticu', era în toamna anului 1975. Bunica (mama tatălui) i-a spus mamei: Nu am multe să-ți dau pentru viața voastră de familie. Nu suntem bogați ca să mă laud cu case și moșii, dar îți dau diploma feciorului meu, Ion, care este cu note de 5 (în sistemul sovietic de notare, cea mai mare notă). Sper să înțelegi ce băiat educat și deștept îți dau.

El a fost primul meu profesor de matematică, învățându-mă să număr de pe inscripțiile caselor. Tot el mereu a avut grija să-mi ureze în fiecare zi succese, atenție la drum! Și astăzi, fiind și conducătoare auto, îmi aduce aminte de anumite riscuri la drum.

Azi, tatăl meu este pensionar. O ascultă pe mămica. Și mămica îl ascultă, dar face cum știe ea (o citez:))). Se cam supără că l-a părăsit podoaba capilară și că picioarele nu-l mai ascultă. Dar se obișnuiește și cu asta.

Este diferit de oricare om pe care l-am văzut vreodată. Citește. Mult citește. Cred că o carte la două zile.

– Tăticu, ce carte citești?

– La ce-ți trebuie să știi?

– Să o citesc și eu!

Surâde.

– Nu o să mă întreci niciodată.

Citește publicistică. Carte de politică internațională. Este pasionat de istorie și geografie. Și astăzi i-am adus câteva cărți și a zis că are ocupație multă. I-ar mai trebui un radio mai bun sau un telefon „ca lumea” care să prindă facebook-ul mai bine.

A călătorit foarte mult în viața lui și fiecare lectură o contextualizează experienței pe care a trăit-o în realitate. Recunoaște ficțiunea din cărțile citite. Spune că autorul a scris o carte plină de minciuni. El știe altfel cum a fost.

Trei ani de armată în Germania. A învățat ceva nemțește. Ne mai alintă câteodată cu cuvinte de-acolo. Așa re-trăiește clipele din tinerețe. Știe alfabetul Morse. Și acum câteodată se delectează cu ritmuri specifice, care sunt un fel de povești pentru noi.

În copilărie ne cânta deseori la chitară. Ce nostalgie...

Datorită tatălui i-am cunoscut pe Anatol și Silvia  Chiriac, Gheorghe Amihalachioaie. Simion Ghimpu adesea venea pe la noi acasă.

Lui Grigore Vieru i-a spus, cu mândrie:

– Nea' Grig, fiica mea o să fie învățătoare. Și buuună învățătoare.

Privește televizorul des. Nu pentru știri. Da poate o arată pe Mariancicu la televizor. Este cel mai mare fan al meu. Știe toate emisiunile și le analizează pozitiv pe toate.

Și azi, fiind maturi, părinți, suntem mereu verificați și îndrumați. O grijă, pe alocuri, exagerată față de noi.

Dar lacrima din ochii tatălui n-o uit niciodată.

Fiica mea e om mare.

IV. LINIȘTE! VORBEȘTE VIITORUL MINISTRU. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

– Salutare, Cristina. Mă aștepți la geam? La geamul de la etajul 2. Lângă cabinetul de practică. Cred că știi de ce? Știi cine este stăpâna acestui cabinet?

Ochii migdalați ai Cristinei zic:

– Am priceput, Mariano, despre Doamna Andrieș Veronica azi îmi povestești?

– Da, exact, Cristina.. Sau așa cum timpurile impuneau – Veronica Ivanovna. Nici nu mai știu dacă mă deranjează astăzi patronimicul. Acesta era numele doamnei noastre dragi, profesoară de geografie și director adjunct la practica pedagogică.

Dacă ați avut parte de acest Om în viață, atunci este mai ușor să mă înțelegeți.

În pedagogia contemporană, Cristina, vorbim mult despre autonomia învățării elevului, despre „Profesor pentru un minut”, despre „Adoptă un pedagog” - metode prin care să promovăm imaginea profesorului, dar să atragem pe cei mai buni în educație.

Iată, dna Andrieș avea la aceste metode active. Era stilul dumneaei de predare. Inconfundabil și indubitabil.

Timizii deveneau extroverți. Iar curajoșii - responsabili.

Fiecare copil are o medalie, misiunea profesorului este să facă să lucească. (Vorba prietenei mele Tamara).

Și iată că în anul I, dna Andrieș ne-a făcut învățători pentru colegii noștri.

Fiecare dintre noi aveam de „predat” câte sau „Țară”.  

– Cristina, tu ce țară ai avut de predat?

– Eu – Italia.

Așadar, treceam în fața clasei, cu arătătorul în mână, la hartă și începeam călătoria. Dimensiune, moneda, capitala, populație, climă, zone geografice, resurse naturale, economia etc.

Se mai întâmplă ca în timpul „predării” unii colegi să joace rolul copiilor neascultători.

Doamna Andrieș, cu rolul său de mentor, își rezervă dreptul să intervină.

– LINIȘTE! VORBEȘTE VIITORUL MINISTRU!

Și în semn de respect pentru ministrul din fața clasei, toți erau țintă la ceea ce se povestea.

Farmecul dnei Andrieș consta într-o ne motiva prin efectul pygmalion. Ne cresteau aripile. 

Toți credeam în ceea ce spune Doamna cu un zâmbet sever de care te îndrăgosteai pe toată viața.

Toți eram siguri că vom zbura departe și că vom ajunge undeva.

Eram programați pentru acest lucru.

Nu în zadar, în grupa 14 (24,34,44,54) școlară suntem miniștri în viețile noastre. Apropo, cel puțin 3 doctori în știință. Unii – în devenire. Ații – artiști. Vreo 10 profesoare. 

Și mulți miniștri de-ai noștri sunt peste hotare.  

III. SĂ NU SPERI CĂ ÎȚI DAU NOTA 2. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

III. 

SĂ NU SPERI CĂ ÎȚI DAU NOTA 2

Lecția de limba franceză, Cristina! Colegiul Pedagogic „A. Mateevici”. Eram în al treilea an de studii. 

După câte ții minte, eram în subgrupe diferite. Profesoara noastră de limba franceză Anastasia Mardare, a voastră – Chitoroagă Iuliana. 

Ceea ce-ți povestesc, adesea explici profesori în cadrul cursului „Evaluare pentru succes”.

Așadar, tradițional, teme pentru acasă și verificarea acestora.

Doamna Mardare avea felul Dumneaei de a ne motiva.

Dacă se întâmplă ca cineva dintre colegi să nu realizeze tema, vocea calmă nu spunea:

– Fii atent! Să nu speri să-ți dau nota 2 și să mergem mai departe. Uite, astăzi, până la ora 15.00 sunt la Colegiu. Faci tema și vii să o prezinți. 

Cristina, ce ochi blânzi avea Madame! Și cum puteai să nu îndrăgești franceza? Te uitai la Dna Mardare si intelegai ca Franceza este TOTUL. 

Lecțiile de limbă, cultură și civilizație franceză au fost despre noi, moldovenii români, care putem fi cu mai mult stil și mai culți.

Întâlnirea cu dna Mardare a fost ca o binecuvântare, dar și o lecție.

Peste ani, am înțeles că am preluat acest stil fără ca să-mi dau seama că l-am învățat undeva anume. Am urmat felul de a fi al Dnei Profesoare.

Cristina, acum țin ore la master. Și deseori le spun discipolilor mei: 

– Masteranzii mei iau doar note de 9 și 10. Și nu pentru că sunt o „tanti” generoasă. Dar pentru că proba de evaluare se scrie de atâtea ori până devine de nota 9 și 10.

Te miri, Cristina?

E adevărat, sunt situații când masteranzii îmi spun ca să le dau un 5 sau un 6. Nu au timp, au copii mici, au soți, casă, masă.

–Și tu ce faci, Mariana, în astfel de situații? (se miră Cristina. Probabil.)

Am acceptat situația doar într-un caz. A fost o greșeală. Peste vreo 5 ani, acea domnișoară și-a declarat intenția de a candida politic la funcția de deputat. 

Lecția vieții de la dna Mardare, explicată de Constantin Noica: Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.

II SCARA ȘI CRITICUL LITERAR. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 II

SCARA ȘI CRITICUL LITERAR

Cristina, uite, zilele acestea, am constatat cu prietena mea și colega Aliona de la Briceni că împlinim 20 de ani de la absolvirea facultăților.

Nici nu-mi vine să cred. 

Și tot acum îmi amintesc, cum cinci ani de facultate au fost atât de intens trăiți. 

În anul I, Cristina, după ce ne-am despărțit, m-am căsătorit și am ajuns la facultate. După cum se cuvine unei domnișoare născut în secolul trecut, imediat apărea și un copil. 

Astfel, la facultate, de două ori eram în așteptarea unui copil. Cu doi copii mici, unul născut în anul 2 și altul în anul 5. 

Niciodată nu m-am eschivat de la învățătură în aceste împrejurări. Mama a fost care ma ajutat să am o bună (2-3 ore pe zi) și în același timp să pot învăța. 

Iată de ce vizitele mele la bibliotecă erau frecvente. Mergeam adesea la Biblioteca Națională, la „Onisifor Ghibu”, la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași. Dar se mai întâmplă să găsesc cartea metodică bună la biblioteca „Târgu-Mureș” din Chișinău, care se află în apropierea casei mele.

Și iată ce amintire invoc.

Era luna august, 2001. 

Marius, cel de-al doilea fiu, avea să vină pe lume în septembrie. 

Am mers la bibliotecă. Mai am de citit din Umberto Eco puţin. Mă delectam cu „Cele șase plimbări prin pădurea narativă”. 

La un moment dat, așa cum biblioteca era bogată în cartea metodică, am zărit un titlu captivant pe ultima politică. Trebuia să urci scara ca so ajungi. Cred că înțelegi că, am pus scara și am urcat.

Și iată acum, o doamnă frumoasă și sobră mi-a sărit și ma atenționat că în starea mea nu este bine că urc scara. Cu toate acestea, mă sprijinea. Am ajuns la obiectul destinației. Am coborât, fiind susținută de misterioasa și grijulia Doamnă.

Și ce să văd, Cristina? 

Era profesoara mea de la Facultate. Critic literar, scriitoarea Eliza Botezatu.

Doamne, ce ocară am mai primit!

Dar ce laude am avut, Cristina.

Zicea că nu prea văzuse astfel de studenți insistenți. Dar mai ales studente care mai au câteva zile și trebuie să aducă pe lume un prunc și să învețe atâta. 

Eliza Botezatu este pentru mine un fenomen. Un model de stil, de eleganță, de comportament și rafinament. Eliza Botezatu, menționa profesorul universitar Mihail Dolgan, este un critic erudit și un subtil exeget hermeneutic care știe să înțeleagă neînțelesul. Așa am cunoscut-o pe dna Profesor, care nu punea aripi de poezie și proză la orele de literatură postbelică.

Scara de care m-am sprijinit, Cristina, a fost una adevărată. A fost unică în felul său. 

Peste ani, mulți au încercat so zgâlțâie sub pretextul că o sprijină.

Da, dar eu încă o urc. 

Scara mea, sprijinita de dna Profesor Eliza Botezatu, dna cu sufletul de lumina. 

(I) MISTERIOSUL DOMN CU BASTON ȘI CU FLORI. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 MISTERIOSUL DOMN CU BASTON ȘI CU FLORI

– Cristina, ne-am despărțit deja de 6 ani de când am absolvit Colegiul Pedagogic. Dar stau la fereastră ca pe vremuri și-ți povestesc pentru cartea pe care ai vrut s-o scrii.

Astăzi este ziua în care susțin teza de licență. Iunie, 2002.

Am muncit mult la ea, cu drag și cu multă responsabilitate. Mă întrebi care este tema, Cristina? Rolul lecțiilor netradiționale în contextul educației literar-artistice.

La facultatea noastră de Litere, moda era să se scrie teză la literatură. Și eu am îndrăgit literatura.

Dar am scris o teză pe metodică. Pentru că sunt pasionată de pedagogie, de lecții și de elevi. Dar să-ți spun adevărul?

Cristina dă din cap (probabil).

- Eram pasionată de profesorul care nu preda această disciplină. Dl Șchiopu Constantin, doctor în științe pedagogice. Cristina, să-mi amintești, îți voi povesti despre el într-o zi. Mult.

Așadar, susținerea tezei de licență.

- Cristina, mi-aduc aminte că tare îmi plăceau materialele didactice. Așa cum se cuvine unui student responsabil, mi-am pregătit planșe multe. Le-am desenat singură. Erau mari și le-am plasat pe tablă. Susțineam teza de licență în sala numărul 4, pare-se, cea mai mare sală de curs de la Facultatea de Litere, de pe Kogălniceanu. La etajul 2, drept înainte. Deci o sălă mare, clasică, cu poduri înalte. Cu vreo 30 de studenți. Era susținerea publică.

În fața noastră erau membrii comisiei, președinte Dl Alexandru Burlacu, apoi distinsa dna Eliza Botezatu, dl Gheorghe Dodiță, dl Nicanor Țurcanu și, poate, mai era cineva.

Cristina, cu ochii ei mici și curioși, și-ar fi îndreptat nițel spatele și s-ar fi întrebat.

- De ce insiști pe aceste detalii?

- Pentru că am avut parte de somități în domeniul filologiei. Păcat că nu ai mers cu mine la Litere. Dar știu că și la istorie ți-a fost interesant.

– Continuă, Mariana. Ar zice Cristina.

– Așadar, la un moment dat, în sala intr-un domn. Cam de vreo 70 de ani. La costum, la cravată. Vârsta îi dictează și un baston. Dar, așa cum i se cuvenea, în cealaltă mână avea un buchet de flori. Trandafiri mulți și mici.

– Cine era?

– Nici nu vei crede. Era socrul meu.

 – Socrul tău? Cum așa? Ce făcea el acolo?

– Era susținere publică, cum vă povesteam. Și socrul a venit să-și privească nora și so felicite.

Membrii comisiei au îndreptat spatele și, mirați, se întrebau cine o mai fi și domnul.

 A venit rândul meu. Am prezentat cu inima, știi tu cum povestesc eu când tare mi-e dragă. Am primit și întrebări multe și toate memorabile.

– Mariana, ți-ai luat zecele?

– Desigur. A fost unicul 10 în acea zi.

Apoi, socrul meu s-a apropiat și mi-a dat florile. Și toți au înțeles cine era domnul cu baston și cu flori.

Era, Ion Marin, doctor în științe istorice, fost decan de facultate la Universitatea Tehnică.

M-a felicitat și mi-a zis:

– Sunt mândru că nora îmi poartă vrednic Numele  prin lume.

PROLOG. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

PROLOG

 

Cristina, colega mea de grupă, într-o zi, mă cheamă la geam și-mi zice:

– Mariana, vreau să mă fac jurnalistă sau scriitoare. Vreau să scriu o carte despre tine. Pentru asta, va trebui în fiecare zi să-mi povestești ceva interesant din viața ta.

M-am mirat. Dar am acceptat.

Cristina nu mai știu pe unde e. Era din Dondușeni, din Rudi. Cea mai bună studentă. Cu 10 pe linie.

Am căutat-o. Lumea zice că este peste hotare. 

O mai caut.

Dar eu, provocată de ea, am să scriu acea carte. În locul Cristinei. 

Pentru că fiecare viață de om este o poveste.

AVEM NEVOIE DE CALIFICATIVE INSUFICIENTE, DE NOTE NESATISFĂCĂTOARE?

Calificativul „insuficient”, „nesatisfăcător”, „respins” etc. în orice demers de evaluare desemnează incapacitatea evaluatorului - formator de a obține rezultatul investiției sale.

Investiția presupune, în cazul dat, competența de a forma subiecților învățării (elevii, după caz-cadrele didactice) capacitatea de a performa (de a obține rezultate suficiente).

Cu alte cuvinte, cadrul didactic/ formatorul care constată eșecul elevului/ formabilului, de fapt CONSTATĂ PROPRIUL EȘEC PROFESIONAL.

În situații concrete:

elevul evaluat cu notă insuficientă este produsul cadrului didactic, nota insuficeintă este a cadrului didactic;

cadrul didactic evaluat cu calificativ „insuficient”, „nesatisfăcător”, „respins” este produsul sistemului și al factorilor de decizie care nu au investit suficient și care nu au aplicat mecanisme de asigurare a feed-backului în procesul de formare.

Concluzia: Investim și promovăm.

#Educațiacontează

#evaluarepentrusucces

Schimbăm LOCUL nu CAUZA!

 În ultimul timp, ne deziluzionează mai multe evenimente, pierdem oameni dragi, devenim mai apatici (poate)... Suntem disperați din ce în ce mai mult.

TOTUL ÎNSĂ DEPINDE DE NOI.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că viața nu s-a oprit, ea continuă.

Citisem despre Steve Jobs care spunea că „... sunt unii oamenii care cred că pot schimba lumea. Și ei chiar o schimbă. E nevoie de pasiune în ceea ce fac.”

Astăzi, am făcut primul pas în Clubhouse și am interacționat cu oameni din diferite profesii.

Necunoscând platforma, accidental, am „ridicat mâna” și am pornit microfonul.

Am fost invitată să povestesc despre mine.

Am fost uimită că toată lumea m-a ascultat atât de atent și că, la un moment dat, am simțit o energie de susținere pentru ceea ce am povestit.

Am explicat cu pasiune despre Asociația Învățătorilor din Republica Moldova, despre cum este să ai o armonie cu tine, atunci când ești pedagog, despre cât de prietenoase și pline de cultură a încrederii trebuie să fie politicile educaționale și despre cât de mult trebuie să iubești Școala, Copiii ca să poți fi pedagog.

Imediat au urmat reacții de susținere, iar cei care se aflau în studio au remarcat că sunt omul care, cu-adevărat, schimbă lumea.

Nu scriu asta pentru a obține un laudatio din partea Dv., dar ca să înțelegem că ceea ce FACEM este necesar, iar CAUZA pentru care luptăm să nu fie afectată de nicio intemperie.

În același timp, când nu găsim un loc potrivit pentru a fi auziți, pur și simplu, să ne schimbăm LOCUL nu CAUZA!

Vă urez o zi minunată, dragi prieteni!

(Clubhouse este o platformă de socializare bazată pe audio-chat unde utilizatorii pot asculta conversaţii şi interviuri pe un număr mare de subiecte – este ca şi cum ai asculta un podcast, însă experienţa este live şi prezintă un strat suplimentar de exclusivitate.) Mai multe detalii pe https://www.zf.ro/.../clubhouse-platforma-baza-invitatie...