miercuri, 5 octombrie 2022

De ce a ales meseria de profesoară? Mariana Marin răspunde

 Sursa:

https://ea.md/de-ce-a-ales-meseria-de-profesoara-mariana-marin-raspunde/?fbclid=IwAR3piQsFBw2cHzSw3o-V7I5pE4hhvrw0jXAPJdftQ6VwUURHuk29vvmH5e0

În contextul Zilei Profesionale a Profesorilor, am întrebat câțiva profesori de ce au ales să practice anume această meserie. Mariana Marin este doctor în științe ale educației, conferențiar universitar la USM. De ce a ales meseria de profesoară, aflați din rândurile de mai jos.

Daniela Gorincioi: De ce ați ales meseria de profesor?

Mariana Marin: Nu am decis niciodată să fiu pedagog, cel puțin nu-mi amintesc momentul dat, pentru că de mică „educam” piesele de șah, fiind copil de grădiniță. Le citeam din Albinuța și le puneam să „repete” după mine. Mai târziu, pe la 12-14 ani, am devenit profesoară pentru vecinii din bloc. Locuiam la etajul 5 și la „școala mea” veneau copii din blocurile vecine, toți având caiete și agende speciale semnate de mine.

Vocația pedagogică mi-am dezvoltat-o, urmând cinci ani de studii la Colegiul Pedagogic „A. Mateevici”, din orașul Chișinău (1991-1996), specialitatea Învățământ primar, apoi Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova (1997-2002), specialitatea Limba și literatura română, apoi studiile doctorale la Institutul de Științe ale Educației (2002-2006).

Daniela Gorincioi: Ce face deosebită meseria de profesor?

Mariana Marin: Entuziasmul și dorința de a educa o societate cât mai prosperă. Colaborarea cu profesorii, schimbul de experiență, căutările permanente.

Daniela Gorincioi: Cum sunt elevii în ziua de azi?

Mariana Marin: Profesorii mereu au avut grade de comparație pentru generațiile anterioare de copii. Îmi amintesc când eram elevă, profesorii noștri menționau că precedenții erau mai buni și mai străduitori. Criteriul de comparație astăzi este altul. Tot mai mult auzim că elevii sunt altfel, că au multă energie, că sunt curioși și foarte deschiși.

Nouă, profesorilor, ne revine să învățăm a gestiona curiozitatea spre explorare și inovare. Energia elevilor e necesar s-o canalizăm în scopuri de învățare. Nu mai poți ține elevii cu mâinile pe genunchi sau cu poziția corectă în bancă. Aplicăm metode de învățare chiar și în mișcare.

Existența unor copii deschiși sau prea deschiși, cum se exprimă unii colegi, o putem cataloga drept atu. Deschiderea o folosim pentru a cultiva încrederea. Astfel, obținem rezultatele scontate.

Dacă un profesor vede elevii de astăzi ca fiind mai anevoioși, atunci eu îi contrazic și consider că noi trebuie să ne schimbăm tacticile de gestionare a învățării. Cel mai important atribut al pedagogului modern este calitatea de psiholog. Or, fiecare educator, profesor sau învățător trebuie să fie mai întâi psiholog.

Daniela Gorincioi: Cum vedeți viitorul meseriei de profesor în Republica Moldova?

Mariana Marin: În condițiile nesigure ale unei regiuni aflată în război, viziunea poate să fie prea romantică. Însă cu toate acestea, cred că profesorii sunt cei care generează o societate educată. Prin urmare, consider imperios necesară creșterea finanțării educației, promovarea unei imagini sănătoase despre profesie, o comunicare permanentă a comunității pedagogice cu decidenții.

Avem nevoie de o clasă politică responsabilă și profesionistă, nu doar oameni care fac populism de dragul guvernării și obținerii dividendelor la următoarele alegeri.

Dacă guvernanții lasă pe locul doi capitalul uman din educație, atunci vom fi primii de la coadă și nu vom izbuti niciodată să fim o țară dezvoltată, cu-adevărat europeană.

Nu fac parte din categoria celor care doar critică. Iată la ce voi munci eu personal și comunitatea celor mai buni profesori din țară pentru a asigura un viitor profesiei, dar și întregii societăți: siguranță și sănătatea în instituțiile educaționale, cultivarea încrederii în profesori, evaluarea centrată pe învățare, învățarea activă, motivarea învățării, digitalizarea intensivă a educației, regândirea rețelei de instituții de învățământ în municipiul Chișinău și totodată crearea condițiilor excelente pentru școlile de circumscripție, regândirea sistemului de formare inițială bazat pe multă practică, reconfigurarea formării continue în contextul școlilor de inovații și școlilor de aplicație, dezvoltarea parteneriatelor cu familia și acordarea consilierii familiilor în educația copiilor. Comunitatea universitară să constituie centru de creativitate, inovare și progres științific, asigurarea școlilor cu consilieri în carieră, dezvoltarea ofertei curriculare cu discipline vocaționale orientate spre profesiile viitorului etc.

joi, 29 septembrie 2022

Veniți să vedeți spectacolul „FRUNZE DE DOR”

 Am crescut cu Trofimaș, Rusanda, Domnica, Gheorghe și Scridon din „Frunze de dor” prin textele literare din clasele primare.

Am pătruns în esența teoriei literare a romanului la liceu, empatizând cu personajele literare și pe alocuri, ne-am ghidat în carieră după modelul Rusandei, alegând profesia de învățătoare.
Am „descusut” textul din punct de vedere metodic, valorizând experiența de cititor din perspectiva valorilor in actu ale operei literare.
Dar ceea ce am trăit la spectacolul de aseară la Teatrul Național „Mihai Eminescu” a răvășit toate experiențele și m-a determinat la o proaspătă lectură și la o regândire a sensului vieții.
Războiul, gura satului, erosul interzis, firescul, familia, dragostea, incertitudinile - peregrinări ale spectacolului - toate care ne-au dus ca pe val.
Vă recomand cu încredere să ajungeți la spectacol sau să ajungeți să-l revedeți.
Veniți să vedeți spectacolul „FRUNZE DE DOR”
după Ion Druță în regia și adaptarea lui Alexandru Cozub, scenografie: Iurie Matein, pictorul de costume: Stela Verebceanu; mișcarea scenică: Oleg Mardari
Și cel mai important să savurați din actorii noștri preferați Angela Ciobanu, Vlad Ropot, Rusanda Radvan, Corina Rotaru, Ana Tcacenco etc.

vineri, 1 iulie 2022

Arborele genealogic (IV). Școala Familiei noastre - inima orașului vechi

Bunicii dinspre tată, Grigore și Ioana Pîrău s-au mutat din Lăpușna la Chișinău, când tatăl avea 5 ani. Au construit o casă la Poșta Veche. Apoi au urmat anii de copilărie și de școală. Astăzi, despre Școală voi povesti.

Cu 31 de ani în urmă, în perioada anilor 1983-1991, mi-am făcut studiile la Școala medie nr. 20 „B. P. Hasdeu” din or. Chișinău, actualul @Liceul Teoretic A.I.Cuza.
Am vizitat instituția din care mi-am luat zborul cândva. Prima clădire a fost construită în 1945, dar care nu mai este.
Au fost construite alte 2 blocuri, în anul 1954 și în 1962 - clădiri în care au învățat părinții mei, în special tatăl - toate cele 10 clase, mama - doar serală. Tot aici a studiat fratele, unchiul, mătușa și verișorii mei.
Într-un fel, este Școala Familiei noastre.
O școală care mi-a oferit posibilitatea să mă dezvolt și să valorizez atitudinile profesorilor în valori proprii. În același timp, o școală care m-a marcat prin responsabilitate, corectitudine, proactivism, liderism și valori autentice ale neamului. O școală cu profesori - lumină! Plecăciuni.
Multe am trăit acolo: diferite reforme ale învățământului, grafia chirilică și sărbătoarea hainei latine, românismul deprins din lecțiile de renaștere națională, care astăzi se găsesc în manualele de istorie, bullyingul care atunci se numea altfel - rezistență la stres. Am mai trecut cu școala prin spiritul leninist, acțiunile de pregătire militară, care, într-un fel, erau lecții de educație pentru pace.
Și tot așa, ca toate școlile sovietice.
Am găsit-o astăzi îngrijită, modernă și mai deschisă pentru învățarea autentică.
Am simțit aura protectoare de cândva. M-am transfigurat și, parcă, am auzit un ecou din acele timpuri când în școală era forfotă de elevi în uniforme și cravate la gât. Am depănat amintiri împreună cu directoarea liceului de azi, dna Tatiana Nagnibeda-Tverdohleb.
Am început cu cabinetul de biologie, sala noastră de clasă. L-am găsit încuiat. Dar bine că era încuiat, altfel avea să mă podidească un plâns (acum plâng când scriu). Era să fiu tristă, pentru că trebuia s-o văd pe diriginta mea acolo. Dar nu mai e... Doamna Elena Gandacova (Bistricean) veghează de sus.
Alăturat, cabinetul numărul 4, de limba română, cabinetul profesoarei noastre dragi Elena Marcovna Iachimov. Să fie sănătoasă, am vorbit nu demult cu dumneaei la telefon. Este octogenară. Cabinetul în care am scris cele mai multe compuneri, am declamat cu multă inspirație poeme, poezii și locul în care am aflat de clasicii literaturii române. Spațiul de unde am îndrăgit obiectul de studii și profesia.
Mi-am amintit cu drag și de lecțiile de matematică cu Dna Tamara Mirzenco, o perioadă - Enachi. Tamara Dimitrievna, cum îi spuneam. Pot spune că poți îndrăgi orice disciplină școlară, dacă ti-e drag Profesorul. Matematica pe cât de complicată, pe atât de distractivă a fost. Peste ani, am utilizat multe metode și procedee didactice din arsenalul doamnei Tamara Mirzenco.
Inseparabilă este amintirea fața de școală si amintirea de directorii acesteia.
Din ce țin minte: Dl Bârlădeanu, Dna Prepeliță Irina, dl Vasile Mirzenco. Cel mai energic și înțelept mi-a rămas ca amintire dl Mirzenco. Mult timp nu am știut care este specialitatea Dlui, întrucât ne-a predat și matematica când era necesar, limba română, istoria si franceza. Homo universalis. Un adevărat lider. Admirabil cuplu pedagogic - Vasile și Tamara Mirzenco.
Au urmat apoi și celelalte: geografia - azi istoria; fizica, iar în locul cancelariei, azi este sala de informatică.
La parter, am găsit cabinetul de chimie, care îmi părea atunci un gigant, dar cu ochiul de azi - o sală obișnuită, dar un pic mai mare decât celelalte. Pe pereții sălii de chimie erau doar table, iar profesorul Gheorghe V. Rotaru, când ne trecea la tablă, avea grijă ca jumătate de clasă să fim în picioare și să rezolvăm ecuații. Da, lipsește mult din această sală - colegii mei de clasă, profesorul, emoțiile și starea de bine de la lecțiile de chimie. Ah, da, lipsește și pianul. Tineți minte? Chimia și pianul.
Am găsit și sala de sport, doar că este alta în același loc - o sală modernă, dotată și prietenoasă.
Dna Nagnibeda și actuala echipă managerială au contribuit împreună cu Primăria mun. Chișinău la construcția unui bloc nou pentru care fapt le suntem recunoscători.
Surpriza cea mai mare a fost să văd că Liceul are o sală de festivități nouă, construită deasupra sălii de sport. M-aș întoarce înapoi în școala aceasta pentru astfel de condiții.
Ce mi-a rămas la finalul vizitei? Un gust dulce de amintiri și mă bucur că, astăzi, peste 30 de ani mai învață și alți copii care mâine-poimâine își vor lua zborul și apoi vor depăna amintiri ca mine.
M-am simțit în armonie, am scăpat de acele frici sau stereotipuri, am actualizat emoțiile acelor timpuri care m-au făcut să cred în mine.
Totodată, mă întorc în instituția dragă cu noi idei de branding instituțional.
⛪️În scurt timp, împreună cu Învățătorul Modern. Materiale didactice și Casa Profesorilor vom contribui la stilizarea instituției. Misiunea este clară - să contribuim la o Școală din care să plece absolvenți înaripați, fără stereotipuri și prejudecăți.
Școala mai are nevoie de renovări așa că orice om de bună intenție este încurajat să o susțină. Voi iniția o BIBLIOTECA VIE și voi dona 50 de cărți.
👀P.S.
Există stereotipuri legate de Poșta Veche. Probabil și adevărate, nu știu. Dar știu că omul sfințește locul. Asta mă străduiesc să fac.
Dacă îmi reușește sau nu - este altă întrebare.
❤️Las aici și Istoria cartierului Poșta Veche. Pentru mine este valoroasă.
Școala se află în cartierul Poșta Veche, care a apărut pe locul satului omonim de la începutul sec. al XIX-lea, numit după o veche stație de poștă, situată la periferia târgului Chișinău, la intrarea dinspre Orhei. În 1912, satul avea cca. 150 de gospodării cu o populație de circa 600 de locuitori. Localitatea a fost încadrată în perimetrul orașului în anii '20 ai secolului al XX-lea. De-a lungul istoriei, a fost populat în mare parte de țărani, dar și muncitori la calea ferată, meșteșugari, negustori ș.a.
Numele cartierului Poșta Veche vine de pe timpurile când acolo exista un punct poștal cu tavernă, unde se opreau pasagerii să se odihnească sau să schimbe caii de poștă.
Terenul sectorului Rîșcani include cele mai vechi părți ale Chișinăului. Prima așezare, Visterniceni, există din sec. al XV-lea, astăzi o zonă industrială amplasată în apropiere de Poșta Veche.
În 1772, boierul Constantin Rîșcanu a devenit proprietarul zonei de sud-est al actualului cartier Poșta Veche, iar pe timpurile fiului său Dumitrache (în 1800) în posesiunea familiei au venit jumătate din Visterniceni și satul Poșta Veche.






duminică, 19 decembrie 2021

VIII. Chimia și Pedagogia

Cristina, ce ți-a plăcut mai mult când învățam la Colegiul Pedagogic: chimia sau pedagogia?

 - Da, Cristina, știu. Ți-a plăcut și chimia și pedagogia, dar ce minunată erai la istorie sau la matematică… Îmi amintesc că ne întreceai pe toți la fizică, dar și la educația fizică. 

Cristina dragă, în deceniul transdisciplinarității nu mai este o enigmă îmbinarea disciplinelor școlare. 

Nu mai este o enigmă să poți fi poet și matematician în același timp asemeni lui Ion Barbu.

Este, parcă, forțat să crezi că un doctor în chimie poate fi și un poet desăvârșit aidoma poetului, chimistului, eseistului, traducătorului Ion Vatamanu. 

S-ar părea că nu este nimic în comun. Ba da - Omul, Ființa, Sufletul. Și în orice context, fie el - medicină, fie - poezie, OMUL se procreează în numele fericirii. De cele mai deseori în numele altora. 

Așa Om am cunoscut și eu. Nu este altcineva decât diriginta noastră de la Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici”.

- Cristina, cred că ai putea și tu multe să povestești despre Doamna Maria Roman. Nume și prenume pe care când le pronunți sună atât de savant și în același timp  - lumesc, omenesc.

Și iarăși despre noroc voi vorbi. 

Doamna Maria Roman a fost cea mai bună dirigintă pe care o puteai avea la Colegiul Pedagogic. Știți cum e în dictonul cela popular: Mama bună e mama rea și mama rea este mama bună.

Păi, dacă aleg din acestea, atunci să fie clar pentru toți: Doamna Roman a fost mama bună care avea de la noi mari cerințe. Să fim primii, să fim exemplari și fim harnici și la toate evenimentele să se audă despre grupa 14 (24-54) școlară. 

Și noi nu ne-am temut niciodată de diriginta noastră. Noi o așteptam ca pe un Înger. Știam că este Ocrotitoarea noastră, chiar dacă undeva mai greșeam și vom primi o dojeneală.

Chimia o îndrăgeau și acei colegi care nu au avut predispoziție pentru ea până în clasa a 9-a. Chimia era disciplina preferată chiar dacă ne încâlceam în reacții și probleme. Tabla se umplea de probleme și exerciții și totul devenea clar când apărea ZÂMBETUL doamnei dirigintă. Nu puteai refuza acest zâmbet cald și problema se rezolva de la sine. 

Peste ani, când am devenit colege și când am înțeles că vocația dnei Roman este cea de a traduce pentru elevi lucrurile care par sinuoase. Ader la ideea că nimic nu e mai complicat decât să faci lucrurile să pară simple.

Doamna Maria Roman este autoare de manuale școlare de Chimie, după care învață copiii acestei țări timp de câteva decenii. 

Pe când eram în anul 2, diriginta noastră a mai absolvit o facultate - cea de pedagogie. Și iată că Profesoara de Chimie a devenit și de Pedagogie. 

De fapt, dacă ar fi să spun mai exact, atunci Doamna Roman ar putea fi o profesoară de orice disciplină, pentru că este un OM care emană fericire. 

Profesoara noastră de Fericire ne primea în fiecare an de sărbătorile de iarnă. Eram urătorii vrednici care începeam vizitele la casele celor mai dragi cu diriginta și familia asa. Soții Alexandru și Maria Roman ne-au fost ca niște părinți care ne așteptau cuminți și ne lăudau pentru că eram COPII. Iar noi eram fericiți. 

Înțeleg de ce este așa, urmărind-o mai ales peste ani cum se produce frumos în rol de soție grijulie, mamă - exemplu și bunică adorabilă. 

Sunt recunoscătoare blândeții și profunzimii Dumneaei. Nu se lasă uitată atitudinea Doamnei Roman față de mine - cea în care mi-a dat aripi să zbor, m-a făcut să înțeleg că sunt valoroasă. 


sâmbătă, 18 decembrie 2021

VII. Sărut mâna, v-am recunoscut! (Fragment din cartea „Cartea nescrisă de Cristina”, autor Mariana Marin)

Uneori, am tendința să afirm că nu cred în noroc. Or, acest fapt înseamnă ceva ce ți se oferă gratuit. Dar fără merit. 

– Fără merit? 

Iată în acest punct este necesar să zăbovim.

Probabil, merităm acest noroc. El este recompensa pentru străduința, pentru aspirațiile și alegerea noastră.

Așa cum am ajuns la USM (inițial am mers la UPSC), am avut prilejul să cunosc personalități notorii. Acesta a fost primul noroc.

Cursul de Romanistică, la Facultatea de Litere, ni l-a ținut academicianul, profesor universitar doctor habilitat Anatol Ciobanu. Împătimit de lingvistica generală şi de romanistică, profesorul emerit transmitea sentimentul atașamentului față de limbă fiecărui student și studentă care au ales Literele.

Câteva lucrări de referință cunoscute și publicului larg sunt  Probleme dificile de gramatică, Să scriem şi să vorbim corect, Sintaxa şi semantica, Limba maternă şi cultivarea ei.

Lecțiile cu profesorul drag erau, de fapt, întâlniri așteptate. Erau un fel de cadou, nouă, celor care încă nu pășisem mai departe de România. 

Interesul cercetătorului A. Ciobanu faţă de şcoala lingvistică franceză se manifesta întâi de toate prin câteva excursii imaginare la Paris. Și din aceste clipe universitare, visul de a vizita Franța devenea tot mai insistent. 

De cele mai multe ori, cavalerul Ordinului Republicii, profesorul Anatol Ciobanu ne scufunda în problemele romanisticii vorbind în limba franceză. Și mă simțeam ca peștele în apă. Mai mult decât atât, aveam curajul să interacționez cu dl Profesor, alintându-mă în limba lui de Balzac și de Maupassant.

Țin minte cum într-una din zile, am ajuns să discutăm despre toleranța lingvistică în Republica Moldova. Înverșunați, aduceam argumente că e necesară o imersiune românească pentru rușii de la noi, așa încât ei să fie motivați să vorbească limba română. Bunăoară, așa cum în familia mea, unde soțul este rus (de naționalitate - tatăl, român și mama, ucraineancă), copiii au avut limba maternă (logic!)  română. De dragul copiilor, și tata a vorbit mereu în română. Doar în română. Rusa au învățăt-o … în curte. 

Și academicianul știa istoria mea. Era încântat. Eram delectată de dialogul nostru.

La întâlnirea cu preşedintele României, Traian Băsescu, în anul 2013, am fost invitată de către Ambasada României la Chișinău.

Întâlnirea a fost spectaculoasă - intelectualitatea țării, oameni cu aspirații românești -  pe toată suprafața Leograndului.

Dar întâlnirea a devenit memorabilă, mai ales, pentru o întâlnire specială, la plecare. 

Două perechi de ochi s-au întâlnit. Ca două furtuni. A apărut și un zâmbet. Nu-mi vine să cred! Acest zâmbet era pentru mine și acei ochi mă priveau cu admirație.

De multe ori m-am gândit la acest moment. Oare de ce m-a observat? Poate eram mai dichisită ca altădată, poate mai cochetă? Nu am idee.

Dar Cavalerul care mi-a dăruit zâmbetul era profesorul Anatol Ciobanu. Cavaler adevărat.

Sărut mâna, v-am recunoscut.

Cu un automatism, aproape galactic, m-am prezentat:

Dle Profesor, sunt Mariana Marin. A fost studenta Dvs. Mă țineți minte?

Da, desigur, v-am recunoscut.

Ah, ce bine că m-am prezentat. Dar se pare că într-adevăr m-a recunoscut.

Ce vă fac băieții? Tot românește vorbesc?

Pentru mine, acest detaliu a fost mult. Într-adevăr mă ținea minte. Doar că tot mă mir. Eram în serie vreo 60 de studente. 

Am povestit puțin. I-am spus că în prezent sunt redactor-șef al Revistei Învățătorul modern și mi-a zis că știe și că este un admirator al meu. 

Până astăzi nu-mi vine să cred că profesorul Ciobanu mă ținea minte. Poate avea un har de a da oamenilor o speranță? Pe mine m-a inspirat mult timp această istorie. Și astăzi cu tandrețe îmi amintesc de profesorul care și-a lăsat în sufletul meu o amprentă umană.

Iată ce înseamnă să fii un profesor, cu-adevărat: să-ți memorezi discipolii și să nu uiți de medalia lor de care ești responsabil să o faci să lucească. 

Sărut mâna. V-am recunoscut.

Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934, Ruseni, raionul Edineț, Moldova – d. 8 aprilie 2016, Chișinău, Moldova) a fost un lingvist român din Republica Moldova, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.


Norocul este ceea ce se întâmplă când pregătirea întâlneşte prilejul. (Seneca)







PROLOG

 

Cristina, colega mea de grupă, într-una din zile, mă cheamă la geam și-mi zice:

Mariana, vreau să mă fac jurnalistă sau scriitoare. Vreau să scriu o carte despre tine. Pentru asta, va trebui în fiecare zi să-mi povestești ceva interesant din viața ta.

M-am mirat. Dar am acceptat.

Cristina nu mai știu pe unde e. Era din Dondușeni, din Rudi. Cea mai bună studentă. Cu 10 pe linie.

Am căutat-o.  Lumea zice că este peste hotare. 

O mai caut.

Dar eu, provocată de ea, am să scriu acea carte. În locul Cristinei. 

Pentru că fiecare viață de om este o poveste.


luni, 13 decembrie 2021

VI. CARTEA INTERZISĂ. MINULESCU? Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 Cristina, azi o studentă m-a rugat să povestesc despre cum am fost învățătoare. Îmi părea că am spus și am scris totul. Căutând, am înțeles că mai nimic.

Știi, Cristina, am scris o teză de doctorat. Am dedicat mulți ani problemei interesului pentru lectură.

Eram învățătoare și profesoară de limba română în același timp. 

Aveam clasa a treia și a unsprezecea. La cei mici mă delectam de profunzimea gândirii și a curiozității, iar pe cei „mari” îi rugam să fie profunzi și curioși epistemic. 

În clasa a treia citeam „Căprioara” lui Emil Gârleanu și deplângeam prin duioșie sacrificiul mamei în numele puiului.

Apoi, repejor la etajul patru, unde mă așteptau elevii de clasa a unsprezecea ca să analizăm muzica ca principiu integrator al simbolismului. Pentru aceasta, citeam din Bacovia, Minulescu și Verlaine. 

Pe biroul meu întotdeauna găseai o carte pe care o citeam. O carte -  la zi. Citeam în pauze, citeam în timpul lecției de lectură împreună cu elevii. Puțin, dar întotdeauna aveam această grijă să citesc în fața lor. Să mă vadă citind. Căci un elev nu face ceea ce spune învățătorul, dar face ceea ce face învățătorul. Uneori, mă rugau să le citesc un fragment din cartea la zi. Se făcea o pace îndată. Mă înconjurau picii și mă absorbeau. 

La zi, aveam pe masă „Într-un bazar sentimental” de Ion Minulescu. Și rugămintea nu a întârziat să vină.

– Doamna Învățătoare, vă rugăm să ne citiți. Și eu, care știam că e greu să le reciți din Minulescu, fiind supranumit poetul amantului anonim, am ales totuși un dialog, crezând că ludicul va prevala și, poate, nu vor înțelege… 

Încep:

De ce zâmbeşti?

E-adevărat?...

Te-ai răzgândit?...

Ne-am împăcat?...


Iar ne iubim?...

Sau, poate, şi-azi ne regăsim

Aceiaşi vechi duşmani?...

Dar tu mai ştii după câţi ani?...


Eu te-am iertat de mult!...

Dar tu?...

Răspunde-mi "Da"...

Răspunde-mi "Nu" -

Totuna mi-e!...

Ştii tu de ce -

La tine "Nu" şi "Da" nu sunt

Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...


Și… închid cartea. 

 – Gata pe azi, copii! La lecție. 

– Doamnă Profesoară, continuați! E atât de frumos!

– Nu. Gata! Până aici. Când veți ajunge într-a unsprezecea, veți citi. Acum sunteți prea mici pentru astfel de poezii.

Hopa, aici am prins câțiva ochi curioși. Și am tresărit. Mai târziu aveam să înțeleg de ce am tresărit.

A doua zi. Lecția de matematică. Mă apropii de Nicoleta, văzând-o că ceva scotocește sub masă.

– Cristina, pricepi ce făcea Nicoleta?

– Poate că se juca cu o păpușă? Habar nu am. Cristina (posibil) pune mâna dreaptă sub bărbie și mă privește drept în ochi: – Spune, Mariana, ce a fost mai departe?

– Păi, Nicoleta mi-a luat cartea de pe masă și o citea. Citea Minulescu. Înțelegi, cartea interzisă este căutată, este citită. 

Nicoleta are 23 de ani. Poate l-a citit pe Minulescu. Dar poate e prea devreme. Poate citește azi din Romanța răspunsului mut. 

Răspunde-mi!...

Vreau să ştiu şi eu,

De ce-ai venit?...

De dragul meu?

Sau, poate, n-ai venit decât

Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât

Un păhărel de coniac,

Ca eu să tac,

Iar tu să ţipi

Şi să dispari, apoi, suspect,

Cu voluptatea unei bombe de efect!...

– Cristina, ce zici? Ceea ce am înțeles este că lectura interzisă poate fi o metodă de cultivare a interesului pentru lectură. Dar o metodă cu multe riscuri.







V. TĂTICU'. Cartea nescrisă de Cristina, autor Mariana Marin

 

Când s-au căsătorit mămica și tăticu', era în toamna anului 1975. Bunica (mama tatălui) i-a spus mamei: Nu am multe să-ți dau pentru viața voastră de familie. Nu suntem bogați ca să mă laud cu case și moșii, dar îți dau diploma feciorului meu, Ion, care este cu note de 5 (în sistemul sovietic de notare, cea mai mare notă). Sper să înțelegi ce băiat educat și deștept îți dau.

El a fost primul meu profesor de matematică, învățându-mă să număr de pe inscripțiile caselor. Tot el mereu a avut grija să-mi ureze în fiecare zi succese, atenție la drum! Și astăzi, fiind și conducătoare auto, îmi aduce aminte de anumite riscuri la drum.

Azi, tatăl meu este pensionar. O ascultă pe mămica. Și mămica îl ascultă, dar face cum știe ea (o citez:))). Se cam supără că l-a părăsit podoaba capilară și că picioarele nu-l mai ascultă. Dar se obișnuiește și cu asta.

Este diferit de oricare om pe care l-am văzut vreodată. Citește. Mult citește. Cred că o carte la două zile.

– Tăticu, ce carte citești?

– La ce-ți trebuie să știi?

– Să o citesc și eu!

Surâde.

– Nu o să mă întreci niciodată.

Citește publicistică. Carte de politică internațională. Este pasionat de istorie și geografie. Și astăzi i-am adus câteva cărți și a zis că are ocupație multă. I-ar mai trebui un radio mai bun sau un telefon „ca lumea” care să prindă facebook-ul mai bine.

A călătorit foarte mult în viața lui și fiecare lectură o contextualizează experienței pe care a trăit-o în realitate. Recunoaște ficțiunea din cărțile citite. Spune că autorul a scris o carte plină de minciuni. El știe altfel cum a fost.

Trei ani de armată în Germania. A învățat ceva nemțește. Ne mai alintă câteodată cu cuvinte de-acolo. Așa re-trăiește clipele din tinerețe. Știe alfabetul Morse. Și acum câteodată se delectează cu ritmuri specifice, care sunt un fel de povești pentru noi.

În copilărie ne cânta deseori la chitară. Ce nostalgie...

Datorită tatălui i-am cunoscut pe Anatol și Silvia  Chiriac, Gheorghe Amihalachioaie. Simion Ghimpu adesea venea pe la noi acasă.

Lui Grigore Vieru i-a spus, cu mândrie:

– Nea' Grig, fiica mea o să fie învățătoare. Și buuună învățătoare.

Privește televizorul des. Nu pentru știri. Da poate o arată pe Mariancicu la televizor. Este cel mai mare fan al meu. Știe toate emisiunile și le analizează pozitiv pe toate.

Și azi, fiind maturi, părinți, suntem mereu verificați și îndrumați. O grijă, pe alocuri, exagerată față de noi.

Dar lacrima din ochii tatălui n-o uit niciodată.

Fiica mea e om mare.