MISTERIOSUL DOMN CU BASTON ȘI CU FLORI
– Cristina, ne-am despărțit deja de 6 ani de când am absolvit Colegiul Pedagogic. Dar stau la fereastră ca pe vremuri și-ți povestesc pentru cartea pe care ai vrut s-o scrii.
Astăzi este ziua în care susțin teza de licență. Iunie, 2002.
Am muncit mult la ea, cu drag și cu multă responsabilitate. Mă întrebi care este tema, Cristina? Rolul lecțiilor netradiționale în contextul educației literar-artistice.
La facultatea noastră de Litere, moda era să se scrie teză la literatură. Și eu am îndrăgit literatura.
Dar am scris o teză pe metodică. Pentru că sunt pasionată de pedagogie, de lecții și de elevi. Dar să-ți spun adevărul?
Cristina dă din cap (probabil).
- Eram pasionată de profesorul care nu preda această disciplină. Dl Șchiopu Constantin, doctor în științe pedagogice. Cristina, să-mi amintești, îți voi povesti despre el într-o zi. Mult.
Așadar, susținerea tezei de licență.
- Cristina, mi-aduc aminte că tare îmi plăceau materialele didactice. Așa cum se cuvine unui student responsabil, mi-am pregătit planșe multe. Le-am desenat singură. Erau mari și le-am plasat pe tablă. Susțineam teza de licență în sala numărul 4, pare-se, cea mai mare sală de curs de la Facultatea de Litere, de pe Kogălniceanu. La etajul 2, drept înainte. Deci o sălă mare, clasică, cu poduri înalte. Cu vreo 30 de studenți. Era susținerea publică.
În fața noastră erau membrii comisiei, președinte Dl Alexandru Burlacu, apoi distinsa dna Eliza Botezatu, dl Gheorghe Dodiță, dl Nicanor Țurcanu și, poate, mai era cineva.
Cristina, cu ochii ei mici și curioși, și-ar fi îndreptat nițel spatele și s-ar fi întrebat.
- De ce insiști pe aceste detalii?
- Pentru că am avut parte de somități în domeniul filologiei. Păcat că nu ai mers cu mine la Litere. Dar știu că și la istorie ți-a fost interesant.
– Continuă, Mariana. Ar zice Cristina.
– Așadar, la un moment dat, în sala intr-un domn. Cam de vreo 70 de ani. La costum, la cravată. Vârsta îi dictează și un baston. Dar, așa cum i se cuvenea, în cealaltă mână avea un buchet de flori. Trandafiri mulți și mici.
– Cine era?
– Nici nu vei crede. Era socrul meu.
– Socrul tău? Cum așa? Ce făcea el acolo?
– Era susținere publică, cum vă povesteam. Și socrul a venit să-și privească nora și so felicite.
Membrii comisiei au îndreptat spatele și, mirați, se întrebau cine o mai fi și domnul.
A venit rândul meu. Am prezentat cu inima, știi tu cum povestesc eu când tare mi-e dragă. Am primit și întrebări multe și toate memorabile.
– Mariana, ți-ai luat zecele?
– Desigur. A fost unicul 10 în acea zi.
Apoi, socrul meu s-a apropiat și mi-a dat florile. Și toți au înțeles cine era domnul cu baston și cu flori.
Era, Ion Marin, doctor în științe istorice, fost decan de facultate la Universitatea Tehnică.
M-a felicitat și mi-a zis:
– Sunt mândru că nora îmi poartă vrednic Numele prin lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu