Când zic partenerii, am pretenţia de a expune ideea unor afaceri. Asiduă dar şi cu o grija mare pentru cuvântul dat, încerc să promovez, de facto, ideea oamenilor cu suflet mare, a celor care ne inspiră spre noi puteri, a persoanelor care nu se întreabă de costul unor servicii, dar care insistă asupra calităţii. O concepţie pretenţioasă este astăzi ideea parteneriatului educaţional. Ne întrebăm de ce am avea nevoie azi de parteneri şi răspundem foarte clar: pentru a ne convinge că ceea ce facem este o valoare! În cele din urmă ne obligăm, observaţi nu ne obligă nimeni, să relevăm aspectul pozitiv a celor care ne sprijină.
Apropo, zilele acestea nu ştiu ce m-a determinat să mă identific cu sloganul „Apreciez gustul celor care mă plac”. Colegul meu Ion Bădoi, director la „Opinia Teleormanului” avea să-mi comenteze starea puţin obraznică în felul următor: „Superba modestie şi cochetărie feminină! Aveţi perfectă dreptate, doamnă!”. Şi puţin mai înainte ziceam că nu prea mă interesează ce gândesc alţii despre mine, dar de fapt, sunt un fir al neamului nostru, care interferează cu glasului satului, anume vocea care te modelează, căci omul tradiţiei ştia ce spune, atunci când a izbucnit replica demult devenită simbol pentru unii şi osândă pentru alţii. Sper că gândurile nu m-au dus prea departe de parteneri. Tocmai avea să destăinuiesc acest mister al partenerului, care are un gust fin în alegerea prietenilor.
Editura Cartier. O instituţie care merită graţia oricărui cetăţean din Republica Moldova pentru promovarea culturii şi valorificarea bogăţiei spirituale a poporului nostru. În acelaşi timp a găsit de cuviinţă să ne sprijine necondiţionat în debutul nostru editorial, prin sfaturi concrete, designul copertei şi aprecierile stimulative.
Ziarul Făclia. Un prieten de zile mari. Colegi de suflet, care ne-au susţinut şi au lăudat intenţia. Vorba Dlui Tudor Rusu, redactorul şef: „Trebuie să vă susţinem, că doar sunteţi ca nişte copilaşi... şi cum să nu ajuţi un copil care învaţă să meargă, e o datorie omenească, dar mai ales pe Mariana care e prietenul Făcliei”. Ce să mai comentezi în asemenea sfaturi? Îi mulţumeşti Domnului, dar şi mamei care m-a adus pe această lume ca să fiu apreciată şi susţinută.
Centrul Educaţional Pro Didactica. Dacă ne-am gândit vreodată că alternativa este alternativă, iertaţi-mi tautologia intenţionată, atunci în cadrul CE Pro Didactica e aberant să apreciezi instituţia ca o anexă a învăţământului. Un centru care susţine în permanenţă sistemul educaţional din Republica Moldova cu cea mai vrednică orientare pro-europeană, este o echipă care vibrează în inima fiecărui pedagog, apreciem, în acest sens, contribuţia enormă pentru practicianul de la clasă. Colegele Liliana Nicolaescu-Onofrei, Viorica Goraş-Postică, Lilia Nahaba, Mariana Vatamanu – personalităţi ce au intenţia de a ne stimula cu intelectualitatea de cea mai înaltă probă, de a aprecia, aşa cum ştie un învăţător a-şi mângâia pe cap elevul silitor. Cu toţii ştim că recompensa pentru această mângâiere învăţătorii o recapătă în timp şi savurează din ea. Discipoli cuminţi, încercăm să promitem că nu vom dezamăgi susţinerea dumneavoastră, mai mult, vom încerca să privim limpede în acţiunile comune ce ne conturează activităţile deloc profitabile financiar, dar enorm de valoroase în depozitarea umană.
Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România (AGIRo). Nu e oare un vis să ştii că te apreciază un frate şi, iertaţi-mă, nu mai mare, aşa cum se obişnuieşte să se spună, ci un frate egal, geamăn, nu ştiu cum să spun. De fapt nu pretind să fiu originală prin această constatare, recunosc, îl citez pe colegul nostru Viorel Dolha, preşedintele AGIRo din cuvântarea pe care avea s-o facă în 22 octombrie 2009 la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională de la IŞE. Nu vom crede că a făcut-o pe post de invitat, iar doza de reverenţă îi era necesară. A spus-o chiar şi la Bucureşti că noi, românii moldoveni (surâd, dar şi îmi place) avem ceva special în organizarea unor lucruri într-un mod profesionist. Să presupunem că e un avans, dar e destul ca să te apuci de „curăţenie generală”, or, să te apuci să demonstrezi şi să crezi chiar tu, că poţi fi un profesionist. „Măi, fraţilor, o să vă luăm să ne fiţi şefii noştri!”, cu un talentat accent ardelenesc ne îndemna preşedintele Dolha. Voi ştiţi să organizaţi bin(n)e lucrul. Sunteţi destul de principiali ca să nu faceţi lucruri serioase. Uite aici, dragă cititorule, te rog şi te oblig să apreciezi de rând cu noi gustul fin al partenerului nostru! Mă înclin, Domnule Dolha şi vă spunem că vom stărui să adeverim cele spuse de Dumneavoastră. Nu, nu pentru a fi şefii Dumneavoastră, ferit-a Sfântu, ci pentru a ne demonstra nouă înşine că merităm să vă fim parteneri!
Colegiul Pedagogic Alexei Mateevici. Aş fi vrut să mă las alintată de exaltările colegilor, ieri profesorii mei, dar mă tem că mă voi prinde cu arcanul... De aceea insist să mă gândesc la perseverenţa atitudinii pe care o au plămăditorii de suflet de dascăl, din Casa cu Suflet de Lumină, cea care m-a făcut azi să ştiu unde stau, să ştiu ce fac şi să merg înainte ducând flacăra aprinsă de ei. Când mă gândesc la acest partener, asemuiesc starea de spirit exact cu cea pe care o am faţă de casa părintească: grijă maternă/paternă, sprijinul şi rigoarea, principialitatea şi disciplina. Anume de aceste calităţi are nevoie un administrator al revistei, căci la fel este o instituţie care formează pedagogi. Faptul că interesul accede spre inimile profesorilor mei, mă obligă să onorez prezenţă Domniilor sale în revista noastră, cu un statut de excepţie, acordând spaţiu editorial cu multă responsabilitate. Acceptând termenul de partener ne obligăm reciproc să stabilim relaţii mutuale, necondiţionate material, dar insistent valoric în formarea viitorilor învăţători. Dragii mei colegi, sunt absolut împăcată de faptul că tema pentru acasă dată de Colegiul Pedagogic Alexei Mateevici, la absolvire în anul 1996, mi-o execut cu multă osârdie. Să fiu sinceră, de multe ori mă trezesc din somn, fiind alertată de nepregătirea temelor pentru acasă şi anume cele date de colegiu... să fie o mustrare de conştiinţă?... deşi voi fi aici nemodestă să spun, că am fost o elevă eminentă.
Am completa acum spaţiul de mai jos cu numele colegilor noştri, reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ din Republica Moldova, care în datoria modernizării aplică cele mai harnice metode, ba chiar să aboneze din cont propriu instituţia în care activează, sau care face premeditat şi motivat un gest de discuţie în cadrul cercurilor, reuniunilor pedagogice a materialelor expuse în revista ce ne leagă pe toţi prin cuvântul, aşteptat demult a-l spune. Ne înclinăm în faţa Domniilor Voastre şi vă mulţumim că existaţi. Vom încerca să nu vă supunem răbdării din partea noastră şi să ne iertaţi dacă păşim uneori cam deocheat, dar credeţi-ne, avem de abia nouă luni!
Lăsăm un spaţiu liber pentru eventuali parteneri, care poate mai ezită să vadă în noi adevăraţi colegi. Dar suntem răbdători, că de altfel, cum vom şti gustul pâinii adevărate, cea cu rouă, muncită, chinuită şi aburită?!
