Şcoala de azi - o însoţitoare de bord?

Invoc o amintire. Recent am călătorit cu avionul. Ştim cu toţii că înaintea zborului stewardesa ne explică lecţia următoare: Sunt prea puţine şanse de accidentare şi totuşi fiecare dintre noi trebuie neapărat să cunoască regulile de salvare: prinderea centurii de siguranţă, ieşirile de salvare etc.

Ciudat, dar nu am auzit niciun caz în care aceste măsuri de protecţie ar fi ajutat în situaţii de urgenţă. Auzi doar că avionul s-a prăbuşit şi toţi au murit.

Cam aşa se întâmplă şi cu şcoala noastră: îi învăţăm pe elevi câte ceva, care neapărat le va prinde bine în viaţă. În realitate, în viaţă este cu totul altceva. Şi ceea ce înveţi la şcoală, foloseşti în viaţă doar nişte detalii.

Perind printre amintiri şi evoc anul 1994 când mă făcusem învăţătoare. Deşi eram studentă încă la Colegiul pedagogic, mă angajasem în câmpul muncii. Mi-au fost date peste cap toate teoriile şi metodicile particulare. Primul obstacol cu care m-am confruntat a fost proiectarea de lungă durată şi funcţionalitatea ei, pe care nu o învăţasem la colegiu. Apoi, se conturau activităţile cu părinţii, de fapt trebuie să fi învăţat şi câte ceva din pedagogia adulţilor. Intuitiv am parcurs aceste căi, deşi nu era deloc rău să le fi învăţat la Alma mater.

Meditând asupra excluderii profesorului din şcoală, ajung în zona autenticităţii şi relevanţei a ceea ce predăm! Șansa de a avea o şcoală autentică este sprijinită de întrebarea – ce se construieşte fiecare lecţie?

La ce îmi va folosi în viaţa de toate zilele ceea ce învăţ eu astăzi?

Etapa de Extindere în contextul cadrului de învăţare ERRE reprezintă liantul dintre lecţie şi viaţă. Rar când un profesor acordă atenţie acestui segment de lecţie. De fapt, proiectarea lecţiei trebuie să înceapă anume cu întrebarea: Care este rostul lecţiei de azi pentru viaţa şcolarului? Ce probleme concrete de viaţă îşi va rezolva datorită lecţiei de azi?

Școala de azi funcţionează după legităţile pedagogice din secolul trecut. Altfel spus, toţi profesorii din şcoala de azi au fost formaţi în secolul trecut. Profesorul încearcă să-l înveţe pe elev ceea ce a ştiut ieri. Să proiectăm deci o şcoală a viitorului. Avem nevoie de exerciţii de viziune cât mai profunde şi cât mai clare, de viitor. 

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

Lucrez pe cât statul mă plăteşte?

Riscul de a rămâne fără profesori este tentativa de a corela misiunea pedagogică cu valoarea materială pe care o oferă statul. Sunt derutată când aud profesori că se jeluiesc de salarii modeste. E adevărat, avem nevoie de o imagine impecabilă în faţa elevilor atât la aspect, la vestimentaţie, cât şi la modul de viaţă.

Însă după mine, dacă ar trebui să predau gratuit aş face-o cu plăcere. M-ar putea pedepsi cineva dacă m-ar lipsi de această posibilitate!

Apoi, pasiunea cu care lucrăm, obiectivul de bază al activităţii noastre este şi rămâne a fi obţinerea rezultatului mult dorit. În şcoală nu putem vorbi de repetenţie. Nu înţeleg ce caută un profesor în şcoală dacă scopul lui nu este să-l înveţe pe elev. Am impresia uneori că există profesori puşi să pedepsească mereu. Nu generalizez, desigur. Se vor supăra pe mine pentru cele expuse, doar colegii buni. Dar, cu părere de rău, profesori buni trebuie să avem mai mulţi în şcoală.

De multe ori când le vorbesc profesorilor despre evaluare, le spun că eşecul nu este prevăzut. Școala trebuie să fie pentru elev o casă unde el este sigur că va avea succes, iar pentru acest succes trebuie să găsim timp, să ne sacrificăm, să iubim copiii! Profesorii, drept răspuns, mă întreabă: când să recuperăm? Când să ameliorăm? Avem doar o oră pe săptămână, şi ei au dreptate… nu avem timp! Statul nu ne plăteşte pentru ameliorări. Statul mă plăteşte pentru ore etc.

Este aproximativ ca şi medicul care spune că nu mă uit la bolnav, pentru că programul meu de lucru s-a sfârşit! 

Profesorii răguşiţi şi proiectarea

În primele săptămâni şcolare, trecând prin sau pe lângă sălile de clasă, auzim mai multe profesoare răguşite, profesori mai puţini, deoarece ei sunt o raritate în şcoala naţională. Boală profesională, desigur!

Poate ar fi bine să încercăm să vorbim mai puţin şi să ne exercităm rolul de formator, de moderator mai mult. Să facem pauze vocale cât mai multe, în proporţii de 30% voce şi 70 % tăcere.

Metoda cea mai bună pentru a pregăti o lecţie în care să vorbeşti mai puţin este cea bazată pe autonomia elevilor! Proiectul lecţiei trebuie să fie construit foarte bine din timp ca să poţi vorbi mai puţin.

O concluzie simplă: proiectarea eficientă este salvarea noastră! O proiectare centrată pe activităţi de grup, pe sarcini de instruire reciprocă a învăţării. Atunci când apar multe întrebări, învăţăm elevii să se ajute reciproc, arătăm cine poate răspunde în locul nostru. Lecţia modernă este concepută altfel: profesorul să nu fie aducător de informaţii, că să fie în rol de prezentator TV.

El este persoana care monitorizează învăţarea independentă sau reciprocă a elevilor, ceea ce înseamnă a răspunde la întrebările elevilor sau a pune întrebări facilitatoare, astfel încât elevul să aibă satisfacţia descoperirii. Sensul cuvântului moderator este cel mai binevenit profesorului modern, căci în ipostaza dată el încearcă să proiecteze lecţia ca pe o arenă de dezbateri, de formare a noilor opinii şi concluzii etc.

O lecţie fără profesor are multe mijloace didactice, tot felul de fişe, postere, planşe, iar cel mai important este algoritmul de lucru pe care îl poate primi un lider de grup şi unde este scris absolut totul ce trebuie să facă elevul timp de o lecţie, inclusiv timpul rezervat anumitor activităţi. 

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

„Am 30 de ani de activitate. Mai trebuie să proiectez lecţia?”

Proiectarea lecţiei este element indispensabil al culturii pedagogice. Unii profesori cu experienţă profesională întreabă dacă este necesară proiectarea zilnică. Se pare că tendinţele didacticii moderne obligă profesorul la acest lucru mai mult ca niciodată. O proiectare eficientă asigură un demers centrat pe elev, excluzând predarea clasică. O lecţie activă începe cu o proiectare eficientă, în care activităţile de cooperare sunt în centrul atenţiei. Elevul învăţând activ nu ascultă profesorul care expune un subiect nou. Într-o clasă procesul învăţării-predării-evaluării (autoevaluării) este bine dirijat, în cele mai multe cazuri nu doar acceptat, ci agreat deoarece un elev învaţă de la celălalt, un grup - de la un elev, un elev - de la un grup, un grup – de la alt grup, iar profesorul învaţă de la elev.

Vom exclude, pe cât e posibil, rolul cadrului didactic de omniscient şi omnipotent. Profesorul modern nu mai are nevoie să arate cât ştie mai puţin decât Google. Rolul său este de mediator, facilitator, moderator al învăţării. În acest sens, poziţia magistro-centristă în sala de clasă a profesorului va fi exclusă. Locul cadrului didactic nu este în faţa elevilor, ci printre elevi, acolo unde este necesară intervenţia lui de sprijin.

Într-o clasă interactivă, mijloacele distributive sunt gândite eficient, încât să încurajeze fiecare elev să participe la procesul de învăţare. Fişele, posterele, planşele oferă spaţiu pentru o participare individualizată. Fiecare elev va ţine creionul în mână, fiecărui, se va găsi spaţiu de încercare. Cadrului didactic îi revine misiunea de a folosi strategii pentru încurajarea autonomiei în învăţare şi de a motiva colaborarea, problematizarea fiind prioritară.

În clasa activă profesorul mai mult tace sau vorbeşte individualizat anumitor elevi. O didactică funcţională se bazează pe raportul de comunicare de 30% la 70%, adică acţiunea elevului la oră prevalând. Teoretic acest raport este bine cunoscut de către toţi, practic însă lucrurile se distribuie altfel. Elevii nu sunt limitaţi în opinii proprii, nu sunt favorizaţi de a învăţa autonom, iar cadrul didactic tradiţional parcurge modelul de „cloşcă”, expunând clasic tema nouă. 

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

Profesorul atotştiutor?

Excluzând predarea vizibilă, vom exclude şi rolul nostru de atotştiutor. E complicat azi să te poziţionezi în rolul unui profesor care le ştie pe toate. Nu putem concura cu Google. Or, dacă ne asumăm acest rol, ar trebui să întoarcem timpurile când nu erau manuale sau presă destulă, când nu aveam acces la informaţie şi ore în şir petreceam în biblioteci ca să vii în faţa elevilor cu informaţii noi, interesante şi utile.

Și totuşi, profesorul trebuie să fie un bun, să fie profesionist orientat permanent către noutăţile domeniului său şi să le trateze pe larg, manifestând capacitatea de a deţine, stăpâni şi prelucra creativ orice informaţie.

Cum face faţă un profesor provocărilor din partea unor elevi-enciclopedişti sau elevi-curioşi?

Primo: mi-aş fi dorit ca fiecare profesor să fie mobilizat de câte un elev de acest gen. Adică să avem în clasă minimum câte un elev faţă de care să-ţi fie ruşine să nu ştii. Eu am avut un astfel de elev în fiecare promoţie. Cel mai desăvârşit în acest sens a fost Igor, care citea mult şi eram preocupată de fiecare dată să citesc mult ca să pot dialoga pe teme de literatură universală, în special, cu el.

Secundo: aş prefera să fiu un bun coleg al elevului şi să manifest ocazional generozitatea de a avea acest elev-expert şi a spune că aici am un aliat pe care trebuie să-l consultăm în anumite probleme. Din acest exerciţiu, elevul înţelege tendinţa de colaborare a profesorului, precum şi faptul că toată viaţa poţi învăţa ceva cu folos şi nu este importantă în acest sens vârsta.  Mereu aplicam în şcoală metoda experţilor. O masă specială, numită câteodată Biblioteca Naţională, altădată Arhiva de stat, îi făcea pe elevi speciali. „Plecau” în misiune şi apoi aduceau lumină la un anumit capitol. Rotaţia însă este obligatorie. Fiecare elev trebuie să ajungă în mult-râvnita funcţie de expert.

Terţio: a recunoaşte că nu le ştii pe toate, este o calitate a profesorului modern. Dar Atenţie, ea trebuie demonstrată atât de rar. Copiii prind curaj când profesorul spune că la acest capitol nu este destul de informat, dar promite că va studia problema.

Mereu l-am admirat pe un profesor de-al meu, care îmi spunea că nu cunoaşte problema atât de profund, că aşteaptă soluţii de la mine. Eram atât de entuziasmată, acest stimulent mă făcea să studiez şi mai mult. Dar să conchidem: profesorul autoritar este, după părerea mea, profesorul mediocru, care nu ştie multe, de aceea deseori blochează elevii cu închideri de gură sau admonestări. Este o mască, este un mecanism de apărare pentru cei nepregătiţi. 

Predare pentru învăţare

Atunci când ne gândim la predare avem în vedere ce facem şi cum acţionăm în clasă, cum dirijăm şi cum explorăm atenţia şi cunoştinţele anterioare ale elevilor, în ce mod nu povestim tema nouă.

Angajamentul dat exclude predarea şi ne face părtaşi, în acelaşi timp, la învăţarea activă a elevului.

Avem nevoie de o înţelegere corectă şi de cunoştinţe solide în domeniu pentru a realiza acest demers. Cea mai simplă cale este să ne gândim insistent cum vom contribui la învăţarea elevului.

Experimentul ar consta în a ne imagina că suntem elevi. Să ne întrebăm ce am dori de la formatorul nostru ca noi să învăţăm mai bine? Cum ar trebui să ni se predea ca noi să învăţăm aici şi acum? Cum ar trebui să fie profesorul ca noi, cei care ne imaginăm că suntem elevi, să învăţăm mai bine?

Modelul predării pentru învăţare presupune:

·  cunoaşterea subiecţilor care învaţă (elevilor, studenţilor, adulţilor);

·  răspuns cu succes la nevoile subiecţilor;

·  empatizarea cu învăţarea subiecţilor;

·  crearea unei comunităţi de învăţare;

·  crearea de către profesori a condiţiilor fizice, sociale si emoţionale pentru subiecţi;

·  stabilirea unor relaţii democratice cu elevii;

·  elevii ştiu că sunt responsabili pentru propriul proces de învăţare;

·  elevii sunt angajaţi  în sarcini intelectual-provocatoare;

·  promovarea autonomiei elevilor prin negociere.

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

Excluderea predării?

Schimbarea culturii predării sau excluderea predării ar fi una din soluţiile crizei.

Vă rog, să nu demonstrăm repulsie faţă de ideea dată că să analizăm lucrurile la rece, să vedem partea pozitivă a ei. Mulţi colegi se întreabă: Ce vom face dacă nu vom mai preda? Care este rostul profesorului în şcoală dacă nu va preda? Poate o şcoală să existe fără profesor?

Răspunsul îl găsim prin altă întrebare: Ce fel de predare trebuie să avem ca aceasta să nu fie exclusă?

În conformitate cu The International Encyclopedia of Education, „predarea denotă acţiunea întreprinsă cu intenţia de a produce învăţarea altei persoane” (p. 5087). Puţini însă înţeleg acest lucru şi abordează predarea ca un procedeu exclusiv de transmitere a cunoştinţelor, deseori abordată printr-o expunere clasică de idei, gânduri, definiţi.

Sensul practic al cuvântului predare este distribuit prin prezentarea optimă a conţinutului şi care prevede activităţi centrate pe demonstraţia sau povestirea subiectului nou. Predarea clasică care există şi se perindă prin băncile şcolare moderne, înseamnă un profesor în faţa elevilor care, de obicei, aduce la cunoştinţa elevilor ceva nou.

Elementul de noutate este privit doar prin posibilitatea predării.

Pentru mulţi profesori procesul predării înseamnă activitatea lor didactică, exprimată adesea printr-o simplă sintagmă: „eu predau istoria”, „eu predau matematica”, „eu predau la clasele primare” etc.

Astfel de argumentări sunt identice cu acţiunea lor propriu-zisă, adică predarea realizată de  zi cu zi în sens unidirecţional, de transmitere. Sunt sigură că acest element trebuie privit viabil, însă maniera cu care se va opera trebuie schimbată. Predarea pe care o cunoaştem cu toţii o excludem sau o înlocuim cu sintagma predare pentru învăţare.

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

ŞCOALA FĂRĂ PROFESOR?!

ŞCOALA FĂRĂ PROFESOR?!

Mariana MARIN, dr., conf.univ.,

şef sector Limbă şi Comunicare, IŞE

Cred că timpul  crizelor a atins şi şcoală! Trebuie să fim  critici cu ce se întâmplă în educaţie, dar să rămânem optimişti şi să acţionăm pentru ca unele lucruri utile nu doar să fie salvate, ci intens promovate.

Salvarea constă în atitudinea atentă a statului, a comunităţilor faţă de profesori.

Deci, trebuie apreciat capitalul uman care contribuie la formarea, instruirea şi soarta de viitor a copiilor noştri.

Noi, profesorii, dorim să fim respectaţi, să avem o imagine pozitivă în faţa societăţii, de aceea mereu insistăm să ni se recupereze imaginea de altădată. Invoc amintirea când în faţa unui dascăl se scotea pălăria! Şi astăzi avem asemenea momente fericite, spre regret din ce în ce mai rare.

Imaginea noastră e în ceea ce suntem  și ceea ce facem!

Dr. M. Marin,conf. univ.

Fragment din cartea Școala fără profesor?

diplome Mariana Marin